Băieţelul

Autor: Victoria Howe

Titlu original: The Baby Boy

Traducere: Andreea

Soţia mea a născut recent unui băieţel. Era cel mai adorabil lucru din lume, cel puţin pentru mine. Era singurul lucru la care mă gândeam când mă aflam la muncă. Îmi lipsea enorm când nu aveam ocazia să îl ţin în braţe. Reprezenta totul pentru mine. Nimeni şi nimic nu l-ar fi putut lua de lângă mine. Cel puţin asta am crezut până când nenorocirea s-a petrecut.
Într-o zi, însă, când am ajuns mai repede acasă, am strigat-o pe soţia mea. Nu mi-a răspuns, aşa că m-am gândit că doarme împreună cu fiul meu, Sean, ceea ce nu era ieşit din comun. Ar fi făcut asta şi dacă fiului meu nu i-ar fi fost somn. Soţia mea era tot mai obosită în ultimele zile.
Am deschis uşa camerei încet, speriat de faptul că i-aş putea trezi. M-am uitat peste tot şi nu l-am văzut pe Sean. Am văzut-o pe soţia mea, în schimb, dormind precum am prezis. Am scuturat-o în încercarea de a o trezi. Când a deschis ochii, am bombardat-o automat cu întrebări în legătură cu absenţa fiului meu.
- Nu ştiu, iubitule, a zis ea, însă nu a părut atât de îngrijorată pe cât m-am aşteptat. Poate e în camera de joacă.
Aşa că am făcut o vizită camerei de joacă. Spre uşurarea mea, se afla acolo, înconjurat de jucării. Dar ceva era nelalocul lui. Abia dacă se mişca. Nimic din comportamentul lui nu trăda faptul că ar respira. M-am apropiat de el şi l-am salutat. Nu s-a întors spre mine, nu a avut nicio reacţie. Am înconjurat camera pentru a-l observa mai bine şi am îngheţat locului. Fiul meu nu avea faţă. Tot ceea ce vedeam era piele şi păr care continuau să crească. Era ca şi cum cealaltă parte a capului i-ar fi fost plasată pe post de faţă. Şi pentru prima dată în viaţa mea – şi sper că pentru singura şi ultima dată – am realizat că jucăriile nu erau tocmai... jucării. Toate erau arme, de la cuţite la puşti. Şi el se juca cu o foarfecă. Când m-am apropiat destul de mult, băiatul meu a încercat să îmi împlânte vârful ascuţit în ochi. M-am ferit, apoi am încercat să ies din cameră pentru a-mi avertiza soţia, dar nu am putut găsi nicio ieşire. Peretele opus îl înlocuise pe cel cu uşă şi eram blocat. Era exact ca şi în cazul lui, spatele era imprimat peste faţă. S-a apropiat de mine cu arma, pregătindu-se să mă împuşte.
Apoi m-am trezit. Era 3:45 dimineaţa, sâmbătă. Am mers până la pătuţul fiului meu pentru a mă asigura că  totul a fost un vis. Din fericire, avea faţa lui dulce şi reală. Nu era nimic îngrijorător. Exceptând faptul că nu eram sigur că fiul meu era real. De fapt, am observat o pereche de balamale, ca ale unei păpuşi, care porneau din colţurile gurii. Faţa lui a început uşor să se deplaseze. Speriat, l-am apucat şi l-am izbit cu capul de perete. Nu era niciun creier, niciun craniu, nimic. Era o păpuşă. Băieţelul meu scump a scos o foarfecă de nicăieri şi mi-a înfipt-o în ochi. Atunci mi-am dat seama că nici eu nu am nimic în cap, că sunt doar o păpuşă.