Ultima zi

Traducere: Andreea

Să fii primul care ajunge la locul unui accident de maşină este cel mai traumatic moment pe care îl trăieşti ca poliţist. Îmi tot spun că am să renunţ, dar nu pot. Aceasta este munca mea de-o viaţă! Cel puţin asta am crezut până ieri, când copilul mort, prins între rămăşiţele maşinii zdrobite şi-a deschis ochii şi a chicotit în momentul în care am încercat să îl eliberez. Atunci am ştiut că este ultima mea zi ca poliţist.

Cineva

Traducere: Andreea

Încercam să îl bag în pat, când fiul meu m-a rugat să verific dacă nu sunt monştri sub pat. I-am zâmbit cu încredere şi am tras plapuma. Şi l-am văzut... era tot fiul meu, sub pat, uitându-se la mine cu groază.

- Tati, cineva e pe patul meu, mi-a şoptit el.

Ce se află în beci?

Traducere: Andreea

Mami mi-a spus să nu merg niciodată în beci, dar eu mereu am vrut să ştiu ce scotea acel sunet chinuit pe care îl auzeam în fiecare seară. Semăna cu un căţeluş, iar eu îmi doream enorm să văd acel animăluţ, aşa că într-o zi, când mami nu era atentă, m-am strecurat în beci. Dar nu am văzut un câine. Mami m-a scos de acolo şi a ţipat la mine. Mami nu a făcut aşa ceva înainte. Ciudat.

Mi-a spus să nu mai intru niciodată în beci, apoi mi-a dat o prăjiturică. M-a făcut să mă simt mai bine, aşa că nu am întrebat niciodată de ce băiatul din beci scotea sunete de căţel sau de ce nu avea mâini şi picioare.

Nu pretinde că dormi

Traducere: Andreea

Un tânăr zăcea în propriul pat şi încerca să îşi găsească o ocupaţie deoarece nu poate dormi. Neavând ce altceva să facă, se concentră pe sunetele de după uşa întredeschisă a camerei sale. Părinţii lui nu obişnuiau să facă atât de multă gălăgie, dar în acea seară se părea că sunt puşi pe distracţie.
Băiatul închise ochii, imaginându-şi o scenă dintr-un film siropos în care părinţii lui erau protagonişti. Nu reuşi să schiţeze mare lucru din scenariu, căci uşa se deschise dintr-o dată cu un scârţâit asurzitor. Tatăl lui se opri în prag şi se uită ţintă la el. Nu îi putea vedea ochii pentru că era întuneric, dar privirea acestuia era atât de pătrunzătoare încât simţi - ştiu - că se holba la el. Cu surprindere? Cu ură?
Silueta ridică doi saci, fiecare pe câte un umăr şi se îndreptă spre colţul opus al camerei, unde aşeză greutăţile pe un scaun.
După ce le propti, începu să mângâie haotic peretele.

ce dracu'?

Dar băiatul nu avu mult timp de gândire, căci silueta se apropie de el, respirând greu.
Închise ochii în încercarea de a-l alunga şi când îi deschise, spre surprinderea lui, umbra nu se mai zări. Respiră uşurat, dar sunetul scos fu unul greoi şi sacadat. Ochii i se îndreaptară spre cei doi saci scăldaţi de lumina lunii şi observă cu stupoare că părinţii lui îl priveau intens, dar lipsiţi de viaţă.
- Nu! icni el.
Dădu să se ridice, dar ceva roşu de pe perete îi distrase din nou atenţia. Se chinui să citească.
- ŞTIU... CĂ... NU... DORMI
Deodată, ceva se mişcă sub pat.

Străinul de la etaj

Traducere: Andreea

Un cuplu căsătorit doreşte să iasă pentru a cina în oraş, aşa că apelează la serviciile unei bone pentru cei trei copii ai lor. Când adolescenta ajunge, aceştia o anunţă că probabil o să se întoarcă destul de târziu şi că cei trei copii dorm deja, deci nu trebuie să îi deranjeze.
Fata începe să îşi facă temele în timp ce aşteaptă un apel din partea iubitului ei. După un timp, telefonul prinde viaţă. Ridică receptorul, dar nu aude nimic de la celălalt capăt - doar tăcere. Apoi cel care sună închide. Câteva minute mai târziu, telefonul sună din nou. Răspunde, dar de această dată aude vocea târşâită a unui bărbat întrebând: Ai verificat copiii?

Click.

Primul gând ce îi trece prin minte este că tatăl copiilor a sunat pentru a o verifica, iar apelul s-a întrerupt, aşa că se decide să-l ignore. Se întoarce la temele ei, însă telefonul sună din nou, distrăgându-i atenţia.
- Ai verificat copiii? spune vocea înfricoşătoare de la celălalt capăt.
- Domnule Murphy? întreabă ea, dar apelul se întrerupe din nou.
Se decide să sune la restaurantul la care părinţii au spus că cinează, dar când întreabă de domnul Murphy, i se spune că acesta a plecat mai repede cu patruzeci şi cinci de minune, împreună cu soţia lui. Se decide să sune la poliţie pentru a raporta că un străin o tot sună.
- Te-a ameninţat? întreabă dispecerul.
Răspunsul ei este NU.
- Ei bine, nu putem face nimic. Ar trebui să îl raportezi pe glumeţ la compania ta de telefonie.
Trec câteva minute. Primeşte un alt apel.
- De ce nu verifici copiii? spune vocea.
- Cine e? întreabă ea, dar străinul închide din nou.
Apelează 911 din nou şi spune că este speriată, că ştie că cineva este acolo, urmărind-o.
- L-ai văzut? întreabă dispecerul.
Răspunsul ei este din nou NU. Se panichează şi îl imploră pe bărbat să o ajute.
- Bine, bine, spune el. Dă-mi numărul şi adresa ta şi dacă îl poţi ţine pe tip la telefon timp de cel puţin un minut, o să încerc să îi depistez locaţia. Care este numele tău?
- Linda.
- Bine, Linda, dacă sună din nou, o să încercăm să depistăm locaţia, tu doar ţine-l ocupat. Poţi să faci asta?
- Da, spune ea şi închide.
Se decide să stingă lumina pentru a vedea dacă cineva o urmăreşte de afară, însă primeşte un alt apel.
- Eu sunt, spune vocea familiară. De ce ai stins luminile?
- Mă poţi vedea? întreabă ea panicată.
- Da, spune el după o lungă pauză.
- Uite, m-ai speriat. Tremur. Eşti fericit? Nu asta ai vrut?
- Nu.
- Atunci ce naiba doreşti?
Străinul răspunde după o lungă pauză: Sângele tău. Peste tot pe mine.
Linda trânteşte receptorul, terifiată. Câteva clipe mai târziu sună din nou.
- Lasă-mă în pace! ţipă ea, însă dispecerul o întrerupe, respiraţia lui este precipitată.
- Linda, am localizat apelul! Sună dintr-o altă cameră a casei. Ieşi de acolo! Acum!
Cade la podea şi se târăşte spre uşă, încearcă să o deschidă pentru a ieşi, doar pentru a afla că lanţul de sus este încă pus. Îi ia ceva timp până îl trage. Vede uşa din capătul scărilor deschisă. Lumina străluceşte în dormitorul copiilor, conturând profilul unui bărbat stând în cadru. Până la urmă reuşeşte să iasă, însă dă peste un poliţist care stă pe verandă, cu arma pregătită. În acel moment îşi dă seama că este în siguranţă, însă când îl capturează pe intrus şi îl târăsc afară în cătuşe, aceasta observă că este acoperit de sânge. Nu îi ia mult să îşi dea seama că toţi cei trei copii au fost omorâţi. 

Bebeluşul

Autor: Jigglecakes22

Titlu original: The Baby

Traducere: Andreea

A fost odată ca niciodată... un băieţel născut pe 1-1-11, o dată tare ciudată. Într-o zi, mama lui a intrat în cameră cu gândul de a-l aşeza la loc în pătuţ. Ea a spus:

- Timpul pentru odihnă!

Băieţelul a replicat:

- Nu, mama.

- Ce? Cine a spus asta?

- Eu, mămico.

- Ce naiba? Nu ştiam că poţi vorbi!

- Ei bine, mare păcat...

Ochii băieţelului s-au făcut roşii, ca de şarpe. Şi-a pălmuit mama cu limba neagră şi bifurcată ce îi ieşea din gura cu dinţi ascuţiţi.

- Ce se întâmplă cu tine? a întrebat mama.

- Sunt posedat, a replicat băieţelul cu un hohot de râs.

Nu s-a mai auzit nimic de mamă vreodată, nimeni nu a prins băieţelul. Încă trage cu urechea, căutând sânge. Este posibil să fii următoarea lui victimă...

Priveşte în spatele tău.

Mama

Autor: Demonic Black Cat

Titlu original: Mama

Traducere: Andreea

Mama mă urăşte.

Este o idee destul de terifiantă pentru un copil de şapte ani, dar întotdeauna a fost evident pentru mine. Mama mă urăşte, mă detestă, tânjeşte după moartea mea, iar eu o doresc pe a ei.

Niciodată nu mă tratează ca pe o fiică. Ziua, refuză să îmi cumpere haine drăguţă pe care şi prietenii mei le deţin. Îmi refuză ajutorul în bucătărie. Nici măcar în casă nu mă lasă să stau. Zilnic îmi spune: "Mergi şi te joacă afară, Băiete. Nu veni acasă. Nu vreau să te văd în casă."

Noaptea, întotdeauna mă forţează să mănânc mai mult decât vreau. Carne de pasăre, porc, brânză. Alege mâncarea care îngraşă şi mă forţează să înfulec. Apoi, mereu stă şi se asigură că nu vărs tot după. Toată această mâncare mă face grasă şi niciodată nu mă simt drăguţă. Niciodată nu o să fiu drăguţă.

Am părul blond deschis, dar mama nu mă lasă niciodată să îl cresc. Când am început să cresc şi să am sâni şi rotunjimi, a încetat să îl mai taie scurt şi pur şi simplu m-a ras în cap. Şi ea are părul blond, cred că e geloasă deoarece părul meu este mai deschis şi într-o condiţie mai bună. Cred că e geloasă pe mine pentru că sunt cea mai drăguţă din familie. Cred că e geloasă pe mine pentru că tatăl meu îmi acordă doar mie atenţie, nu ei.

Şi mama mea, mizerabila, diabolica mamă, ea niciodată nu îmi permite să îmi ating potenţialul. Cântatul nu este permis. Dansul nu este permis. Tot ce mă face să mă simt bine nu este permis. Mă îmbracă cu cele mai urâte şi băieţoase haine pe care le găseşte, apoi mă plimbă prin vecini. Privirea celorlalţi este plină de compasiune şi singurul lucru pe care îl pot face e să îmi plec capul şi să suport jena.

Până aici...

Îmi privesc capul chel şi hainele urât mirositoare şi mă decid că am suportat destul. Într-o zi, mama vine în camera şi mă obligă să ies şi să mă joc afară, însă eu sunt deja pregătită să îi servesc pedeapsa. Apuc cuţitul şi îl împlânt în inima ei. Îl scot, apoi, şi îi tai părul. În timp ce se prăbuşeşte, în timp ce şuviţele ei blonde se amestecă cu sângele roşu, mă simt uşurată. Mă simţit eliberată, pot fi în sfârşit persoana care trebuie să fiu.

Culeg o şuviţă de păr şi mi-o apropii de cap. Zâmbesc în timp ce îmi imaginez cum trebuie să te simţi când ai părul lung.

Tatăl meu înţelege situaţia. Întotdeauna m-a iubit mai mult decât a făcut-o mama. Mă ajută să ascund cadavrul, apoi mă învaţă cum să fiu femeia care ar fi trebuit să devin acum mulţi ani. Părul începe să îmi crească şi el îmi permite să îmi cumpăr haine drăguţe.

Într-o noapte, în mijlocul odihnei mele, tata vine în camera mea şi se aşează lângă mine. Mâna i se strecoară pe sub haine, iar eu îi simt respiraţia pe gâtul meu. Îşi introduce "lucrul" în gaura dintre coapsele mele.

- Întotdeauna am ştiut că eşti o fetiţă drăguţă, îmi spune el. Bine că ai omorât-o pe mama ta. Acum nu mai e prin preajmă pentru a te proteja.

Cassie

Autor: Walters88

Titlu original: Cassie

Traducere: Andreea

Am lăsat să îmi scape un strigăt când am văzut-o înaintând spre mine.
- Nu! Cassie, opreşte-te! Te rog! am ţipat cu disperare.
Eram încolţită într-un colţ. Sora mea, Cassie, avea un cuţit. Ochii mei alunecară de la ea la mama care zăcea moartă pe podea, apoi se fixară din nou asupra ei. Se apropie şi îmi şopti la ureche:
- Ar fi trebuit să mă iubeşti când ai avut şansa.
Ridică din nou cuţitul asupra mea. Se apropie şi mai mult. Apoi am auzit un clinchet scurt. Eram în patul meu. Transpiram abundent. Era pentru a treia oară când mă trezeam în asemenea hal după acelaşi vis în acea săptămână. Cassie era surioara mea mai mică. Avea şase ani şi suferea de schizofrenie. În cea mai mare parte a timpului era închisă în camera ei, pentru siguranţa tuturor. Aşa ceva nu se întâmplase până la evenimentul pe care îl numeam cu durere „Accidentul din 2009”. Se petrecuse cu câţiva ani în urmă când eu, fratele meu geamăn şi mama noastră dormeam. Asta făcea şi Cassie. Cel puţin asta credem că făcea. Se rănise în încercarea de a scăpa de un om pe care îl suspecta că o ameninţa cu arma.
Oricum, când m-am trezit, am privit ceasul cu alarmă. 5:45. Vineri. 31 mai. Ultima zi pentru mine ca „junior” în liceu. M-am pregătit repede şi am încropit un mic dejun satisfăcător înainte de a porni spre casa prietenei mele cele mai bune.
- Fată, ai întârziat două minute! mi-a spus ea în timp ce se instala în scaunul de lângă şofer.
- Taci, Tess! am zis.
- Reagan, acesta nu este felul în care îi vorbeşti celei care te-a ajutat cu plata acestei maşinuţe! glumi ea. Ştiam că glumea. Nu putea să plătească pentru o gumă de la automatul din Walmart.
După şcoală am ajuns la timp pentru a o surprinde pe Cassie uitându-se la Dora. Mi-am pus lucrurile pe etajeră, încercând să fac cât mai puţină gălăgie.
- Ştiu că eşti aici, Reagan. Ştiu şi despre ceea ce spui pe la spatele meu.
- Cum? a fost singurul cuvânt pe care am reuşit să îl articulez.
- Sarah mi-a spus.
- Cine e Sarah?
- Prietena mea cea mai bună. Alta decât Taylor, Ty, Megan, Phill, Geoff, Luke, JoJo şi Mary. De asemenea, am şi treizeci de pisici ca prieteni. Vrei să îţi spun şi numele lor?
- Nu. E bine aşa, Cassie.
- Ei bine, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că Sarah nu te place. Sau mama. Nici Tyler.
Tyler era fratele meu geamăn.
- Şi alt lucru pe care îl ştiu este că nu mă placi. Ceea ce duce la mari probleme. Sarah îmi tot spune că ar trebui să te rănesc. Mi-a spus că o să îmi provoace durere dacă nu fac ceva în legătură cu tine. Aşa că... îmi poţi da cuţitul acela din stânga ta, te rog?
Nici măcar nu şi-a desprins privirea din televizor de când am intrat în camera de zi. Am apucat cuţitul şi l-am azvârlit afară pe fereastra deschisă.
- Nu ar fi trebuit să faci asta, murmură ea.
Vocea îi sună stresată.
- Ai prefera ca eu să mor! Ai prefera ca Sarah să mă omoare! Mi-a spus asta!
M-am gândit la vis. Am privit cu disperare cum Cassie iese din casă, în căutarea cuţitaşului. La naiba! Am scos telefon şi am apelat imediat 911.
- 91, ce problemă aveţi?
- Surioara mea, Cassie, are schizofrenie! Cred că încearcă să mă ucidă! Are un cuţit!
- Am locaţia ta! Încearcă să rămâi pe fir până când ajung paramedicii şi poliţia!
- Oh... nu o să închid! am şoptit.
Îmi doream ca Tyler să fie acasă. Întotdeauna reuşea să o calmeze pe Cassie. Dar acum era cu prietenii lui, pe undeva. Am început să suspin. Imaginea ce o înfăţişa pe mama zăcând prăbuşită pe podea continua să îmi împânzească privirea. Cuvintele ca de gheaţă ale Cassandrei erau şi ele prezente.
- Ar fi trebuit să mă iubeşti când ai avut şansa!
Deodată, Cassie se afla în pragul uşii. Cu un cuţit în mână. Am ţipat. Am luat-o la fugă, în timp ce ţinam strâns lipit de ureche telefonul mobil. M-am închis în propria cameră şi am încercat să deschid fereastra. Singura reuşită - nedorită şi ea - a fost o tăietură largă de-a lungul braţului drept. Am auzit-o pe Cassie ţipând.
- SARAH, OPREŞTE-TE! O SĂ O PRIND! PROMIT! NU MĂ MAI LOVI!
Un alt ţipăt. Am decis ca, în timp ce ea era prinsă în bătălia împotriva lui Sarah, să încerc să trec pe lângă ea, pe hol, până afară. Am ieşit în viteză din cameră. Cuţitul lui Cassie s-a abătut asupra genunchiului meu de nicăieri. Pentru o clipă, am aruncat o privire în urmă la Cassie care stătea lipită de perete şi plângea de parcă cineva chiar o bătuse. Însă nu avea nicio vânătaie la vedere.
Atunci durerea m-a săgetat din plin. Tăietura era adâncă. Îmi simţeam genunchiul arzând, de parcă cineva îi dăduse foc. Dar am continuat să fug.
- Mai eşti? am sughiţat cu disperare în receptor.
- Da, scumpo, trebuie să fii calmă. Acesta este cel mai important lucru, acum.
Apoi am auzit sirenele. O maşină de poliţie. Doar atât au trimis. Am continuat să fug. Am continuat să alerg până am ajuns la copacul pe care, când eram mici, eu şi fratele meu, Tyler, obişnuiam să îl escaladăm. Am urcat până în vârf. Apoi am văzut-o pe Cassie ieşind din casă. Cătuşe? Nu. Om al legii? Nu. Lama cuţitului era plină de sânge. Cassie mă căuta cu o privire nebună. Sughiţam din nou.
- Ea... ea... ea l-a ucis pe poliţist, am spus printre sughiţuri.
- Asta este imposibil. Ofiţer Duncan? Mă auziţi? Repet, ofiţer Duncan? Mă auziţi?
Tăcere.
- Oh, Doamne! Acel copilaş... trimit întăriri! Ar trebui să fie acolo în zece minute. Poţi să-mi spui unde te afli acum şi dacă eşti rănită?
- Sunt în vârful unui copac. E prea micuţă pentru a se căţăra. Cel puţin sper. Şi am o tăietură uriaşă pe unul dintre genunchi şi o tăietură de-a lungul braţului drept.
- Bine, am să trimit şi paramedici.
Am stat căţărată în copac şi m-am rugat. Pentru prima dată în cei cincisprezece ani, m-am rugat. Apoi, creanga pe care stăteam s-a rupt. M-am prăbuşit. Nu am reuşit să văd nimic. Am fost temporar... paralizată. Vederea mi-a revenit încet. Dar şi durerea. Mi-am verificat genunchiul drept pentru că durerea era şi mai puternică. Era umflat şi avea o tentă gălbuie. Apoi mi-am dat seama că surioara mea mă auzise. Probabil că tot cartierul era la curent cu ceea ce se petrecea, dar nimeni nu se încumeta să îmi sară în ajutor. Laşii! Mi-am dat seama că telefonul s-a crăpat în zeci de bucăţele din cauza impactului. Erau ultimele clipe ale vieţii mele. Am aşteptat. Când a apărut în raza mea vizuală, am sărit în faţa ei. Genunchiul a cedat sub greutate şi m-am prăbuşit, străbătută de o durere şi mai puternică. Am încercat să mă ridic din nou, dar puţin mai încet acum. Era destul de aproape. Am încercat să mă retrag cât de repede am putut în acel moment. Am auzit maşina mamei oprindu-se pe alee. M-am uitat în spate, la timp pentru a o observa pe Cassie cum se opreşte pentru o clipă şi îşi întoarce capul spre alee. Apoi şi-a privit tricoul. Era acoperit de sânge.
Se îndreptă spre mine, mă împinse într-un tufiş, apoi alergă spre mama. Am auzit tot ceea ce au discutat:
- Cassie, de ce ai tricoul pătat de... sânge? a zis mama.
Pot afirma că era speriată.
- Reagan a căzut din copac. Genunchiul ei este umflat şi are o tăietură urâtă.
- Bine, dragă, dar... unde e?
- Se ascunde în acel tufiş, a zis şi a punctat cu degetul ei micuţ locul unde zăceam.
Am ridicat mâna pentru a le atrage atenţia. Mama porni în direcţia mea.
- Oh, Reagan, genunchiul tău!
Cassie se apropie şi ea de mama.
- Mami, zise ea cu iritare, depărtează-te!
Mama se întoarse la timp pentru a o surprinde pe Cassie scoţând un cuţit. Se îndepărtă încet.
- Cassie, pune cuţitul jos.
- NU! ţipă ea şi se năpusti asupra ei.
În timp ce cuţitul se abătea asupra mamei, i-am cuprins piciorul şi am tras-o pe Cassie. Se prăbuşi, iar cuţitul se împlântă în pieptul mamei.
- REAGAN! urlă şi se ridică cu rapiditate.
Dar, în loc să se apropie de mine, se concentră asupra mamei. Mă simţeam neajutorată. Fără speranţă. Aproape că nu îmi puteam mişca piciorul fără a-mi provoca durere. Mi-am închis ochii şi am suspinat. Cassie se întoarse din nou spre mine. Ochii mi s-au deschid din cauza terorii când am văzut-o apropiindu-se. Apoi, visul deveni realitate. Vorbele ei ca de gheaţă îmi gâdilară urechile:
- Ar fi trebuit să mă iubeşti când ai avut şansa.
M-am pregătit mental pentru asta. Cassie se prăbuşi cu un sunet spart. Tyler se afla deasupra ei. Se încăierară până când fratele meu obţinu cuţitul. Ea începu să suspine din nou.
- Dar... Sarah... o să mă rănească! zise ea, în timp ce încerca să îl dea jos pe Tyler.
- Calmează-te, Cassie, calmează-te!
Apoi, sirenele au început din nou să sune. Ofiţerii s-au repezit asupra tufişului în care ne aflam şi au luat-o pe Cassie de sub Tyler.
- Am să te prind eu, Reagan! Păzeşte-ţi spatele! ţipă ea, în timp ce poliţiştii o împingeau în spatele maşinii lor.
Eu şi mama ne-am grăbit să ajungem la spital. Mama a supravieţuit – cumva. Plămânul ei drept a fost sever rănit şi a avut două coaste rupte. Eu mi-am zdrobit genunchiul, mi-am sucit încheietura mâinii şi am avut o comoţie severă.
Cassie se află acum într-un spital pentru boli mintale şi îşi va petrece restul vieţii acolo. Dar ultimele ei cuvinte încă mă bântuie şi mă fac – obligă – să verific uşile şi geamurile în fiecare noapte. Sunt în ultimul an la liceu şi viaţa e grea. Mai ales din cauza fricii că surioara ta mai mică te-ar putea omorî în timp ce tu dormi.

Notă: Autoarea a postat un mesaj în care spune că se gândeşte la o continuare. Sperăm şi noi!

În puterea nopţii

Autor: Ally Jade Nine

Titlu original: Moonlight

Traducere: Maria

O fată de şaisprezece ani numită Maria tocmai se mutase într-o casă din apropierea falezei Creepy Hollow. Părinţii ei fuseseră avertizaţi că multe dintre fetele tinere ale oraşului dispăreau, dar ei nu acordară atenţie zvonurilor. Maria era nervoasă din cauza schimbării bruşte, se mutase de prea multe ori şi de fiecare dată avusese probleme în a-şi face prieteni. De această dată se mutaseră din cauza tatălui ei, proaspătul preşedinte executiv al consiliului de administrare al firmei GammoTech, care fusese promovat recent.
Mama ei era foarte severă în legătură cu restricţiile fetei când venea vorba de plimbări nocturne. Nu îi permitea să iasă şi o obliga să stea în camera ei. Maria se plictisea deseori. Într-o zi de vineri, după ce părinţii ei adormiseră, însă, Maria îşi spuse că merită să aibă şi ea parte de puţină distracţie. Descoperise nu de mult timp o aşezare în vârful falezei care oferea o minunată privelişte a lunii, aşa că se aventură fără a se gândi la urmări. Stând pe o băncuţă confortabilă, Maria privea cerul întunecat.
- Frumos, nu-i aşa? şopti o voce.
Speriată, Maria se întoarse la timp pentru a vedea un bărbat superb care abia trecuse de douăzeci de ani.
- Uhm... da, este... răspunse cu timiditate.
Niciodată nu fusese capabilă să vorbească cu un bărbat fără a-şi arăta latura timidă. Deodată, un vânt puternic o făcu să tremure, în timp ce părul negru şi lung îi era suflat peste faţă.
- Oh, uite!
Bărbatul îşi dădu jos jacheta şi o aşeză pe umerii fetei.
- Nu... sunt bine, murmură ea.
- Insist! Eşti foarte rece! continuă el, în timp ce îi închidea jacheta. Apropo, sunt Todd.
Maria se simţi bine auzindu-i vocea. Era ca şi cum toate temerile erau alungate de acel timbru profund, plăcut.
- Sunt Maria.
- Drăguţ  nume, spuse el, făcând-o să roşească.
Trebuia să plece, aşa că îşi scoase jacheta.
- Mi-ar plăcea să te revăd, continuă el cu un ton ce nu lăsa loc de replică.
Maria nu se aflase vreodată într-o situaţie ca aceasta înainte. Băieţii nu prea vorbeau cu ea.
- Ce ai spune dacă ne-am întâlni în fiecare vineri, la miezul nopţii? adăugă el, cu speranţă.
Maria ezită înainte de a rosti un la revedere intangibil. O luă la fugă spre casă. Se căţără cu dexteritate în copacul de lângă casă şi intră pe fereastră, în camera ei. De atunci, Maria continuă să se întâlnească pe ascuns cu Todd la miezul fiecărei zile de vineri. Şi de fiecare dată când se atingeau, Maria se îndrăgostea şi mai tare de el. Îşi petreceau timpul pe băncuţa confortabilă, ţinându-se de mâini, uitându-se la lună. Nu o sărutase încă, iar Maria ţinea ascunsă speranţa că avea să o facă odată şi odată. Desigur, nu spuse nimic legat de întâlnirile nocturne părinţilor ei pentru că ştia că nu aveau să fie de acord. L-ar pierde pe Todd şi, în plus, ar fi oricum pedepsită pentru că se furişase de atâta timp pe sub ochii lor. Într-o noapte, însă, luna nu mai apăru pe cer. Era lună plină şi nimeni nu o putea vedea.
Maria stătu pe bancă, aşteptându-l pe Todd. Din motive necunoscute, el întârzia. Se auziră sunete ciudate, însă ea nu le acordă atenţie. În acea seară fusese frig şi vântul suflase cu forţă. După un timp,  Maria a auzi paşi în spatele ei. Se întoarse la timp pentru a-l surprinde pe Todd chiar înainte de a-i înţepa gâtul cu lama unui cuţit. Acesta se aplecă şi o sărută uşor, presându-şi buzele reci şi cadaverice peste cele ale fetei care se chinuia să fure o ultimă gură de aer. Nu reuşi să guste acel gest de afecţiune atât de mult aşteptat, pentru că totul se întunecă. A doua zi, toţi ştiau despre a treisprezecea fată dispărută din Creepy Hollow.

Mary Sângeroasa

Autor: Kiki0965

Titlu original: Bloody Mary

Traducere: Andreea

Într-o zi, trei fete au jucat adevăr sau provocare. Una dintre ele, Sarah, a fost provocată să rostească "Mary sângeroasa" de trei ori în timp ce priveşte oglinda. Sarah s-a conformat, a intrat în baie şi după ce a a aprins o lumânare, s-a holbă câteva clipe la suprafaţa netedă a oglinzii. Apoi a început ritualul pe care îl găsea înfricoşător. Prima dată a rostit cu teamă. A doua oară a atras adânc aer în piept. Apoi, foarte încet, a rostit pentru a treia oară. Şi nimic. Uşurată, s-a întors şi s-a concentrat asupra lumânării. O umbră lungă şi neagră s-a lăţit pe perete. Şi-a îndreptat spatele şi s-a întors spre oglindă, bucuroasă că a scăpat. O femeie îmbrăcată în haine făcute ferfeniţă şi-a întins mâna spre ea din interiorul oglinzii şi şi-a scos ghearele. Lumânarea s-a stins. Nu s-a auzit niciun strigăt, doar sunetul făcut de o lovitură bruscă şi precisă. Când prietenele ei au venit să verifice, au găsit-o zăcând cu capul în poală şi cu lumânarea aprinsă strâns ţinută într-o mână. De-a lungul oglinzii, scris în sânge, un mesaj format din trei cuvinte ocupa suprafaţa întunecată şi pătată de sânge. Un vânticel brusc a închis uşa băii. Apoi lumina s-a stins din nou. Mesajul a sclipit de trei ori, apoi s-a stins şi el, odată cu celelalte două fete.

Conform legendei, mesajul spune că TU EŞTI URMĂTORUL.

Felinarul de peste drum #2

Autor: Masqueradeproject

Titlu original: The Lamp Post Across the Street #2

Traducere: Andreea

partea #1

Se spune că dacă stai sub felinar la ora 20, fantomele familiei Jefferson te vor bântui toată viaţa - asta dacă nu te ucid pe loc. Când ai zece ani, dorinţa de a explora aceste legende e mare. Era anul 1974 şi toamna tocmai adusese nuanţe stacojii şi vânturi reci peste tot – inclusiv în curtea şcolii. Prietenii mei, James şi Brian, împreună cu mine am petrecut întregul weekend aşteptând ziua de miercuri. Am plănuit întreaga noapte de dinainte cum aveam să colindăm fiecare casă de-a lungul Străzii Amber în aşa fel încât să avem timp să ne postăm sub felinar, în faţa Străzii Amber 372. Aşa am pus la cale planul şi ne-am ascuns sub stejar în acea dimineaţă, cu jachetele acoperindu-ne costumele.
- Avem totul pregătit? Lanterne, pungi, costume şi ouă.
Am venit pregătiţi pentru ambuscada cu ouă împotriva lui Jimmy şi a echipei lui.
- Avem totul. Dar unde e Davey cu harta?
James era nervos din cauza hărţii pe care tocilarul trebuia să o aducă. Davey era bun la învăţătură, dar era pentru prima dată când schiţa o hartă.
- Probabil ceva l-a făcut să întârzie.
Brian era mereu tipul de persoană care era în stare să liniştească şi cele mai tulburi ape.
Davey apăru într-un sfârşit, străbătând terenul de joacă.
- Nu ar trebui să fim aici. Nu e sigur. Am auzit că...
- Putem face ceea ce dorim! Du-te acasă, Davey!
Eram pregătit pentru ca noaptea să înceapă. Ora 16 era cunoscută ca ora-banilor. Doamna Henderson, o văduvă bogată, dădea mereu bani dacă veneai devreme. Tot cartierul se afla schiţat pe hartă. Am alergat de la o casă la alta pentru a avea timp să vizităm şi alte case netrecute pe hartă. Dacă ne simţeam obosiţi, înfulecam şi mai multe bomboane pentru a prinde energie. A trebuit să îl ţin departe de fete pe Brian, iar pe James de bătăi.
Dovlecei zdrobiţi ne acopereau pantofii şi mâinile ne erau pline de bomboane lipicioase când, într-un sfârşit, am ajuns în apropierea felinarului de pe Strada Amber 372. În timp ce ora 20 se apropia, eu şi prietenii mei am păşit în pata de lumină şi am rămas nemişcaţi pentru aproape cinci minute, aşa cum sugera legenda. Şi am scăpat nevătămaţi. Cel puţin aşa am crezut pe moment.
Următoarea dimineaţă ne-am întâlnit în autobuz şi am bătut palma, fericiţi că am reuşit să ne trezim. Povestea despre reuşita noastră s-a împrăştiat precum un incendiu devastator prin şcoală, făcându-ne mai populari decât Steve Woods, fundaşul echipei de fotbal. Toţi au stat lângă noi la prânz şi ne-au pus întrebări despre peripeţie. Brian a devenit „iubit” în acea zi, însă Jason şi cu mine nu eram încă pregătiţi. Am mâncat bomboane timp de o lună, înainte de primul incident.
Joi dimineaţa, la o lună după Halloween, m-am trezit înconjurat de poliţişti şi cu mama plângând în camera de zi. Aceştia aveau veşti cum că tot oraşul îl plângea pe Brain care părea că fusese ucis noaptea trecută. Poliţiştii erau confuzi deoarece nu existau semne de forţare pentru a pătrunde în interior. Părinţii lui fuseseră la o întâlnire când crima a avut loc. Era singur şi se presupunea că trebuia să vegheze asupra frăţiorului său – un bebeluş – când părinţii lui au ajuns acasă. În schimb l-au găsit înjunghiat mortal. Nu ne-ar fi dat crezare dacă le-am fi spus că cel care a comis oribila crimă a fost domnul Jefferson.
Ne-am întâlnit în curtea şcolii sub stejarul bătrân cu lacrimi în ochi. Supăraţi şi muţi de uimire, am stat sub copac şi am plâns. Chiar şi prietena lui ni s-a alăturat. Toţi au încercat să ne liniştească, însă nimeni nu a reuşit. Unul din profesorii bătrâni a intuit că ceea ce s-a întâmplat nu era ceva anormal în oraş:
- Atacurile se petrec la diferite intervale de timp. Fiţi atenţi şi rugaţi-vă pentru vieţile voastre!
În acea noapte, ne-am rugat ca nimeni altcineva. Am mers chiar şi la biserică, duminică de duminică. Am crezut că avea să funcţioneze.
Joi dimineaţa, la două luni de la Halloween, am fost următoarea ţintă. Cred că micuţa Cindy m-a preferat pe mine. M-am trezit tăiat peste tot, înjunghiat în braţe şi într-unul din picioare. Pe perete se aflau urme stacojii lăsate de cuţit; nu mai văzusem atât de mult sânge în viaţa mea, împrăştiat peste tot. Erau şi două perechi de amprente: una mai mică, alta mai mare. În spital, mama a trebuit mutată din salonul în care mă refăceam, deoarece era de-a dreptul isterică. James m-a vizitat şi a plâns pentru soarta noastră. A avut un vis care îl înfăţişa în anul 1930, stând în apropierea casei domnului Jefferson, când Cindy şi tatăl ei au ieşit afară. Domnul Jefferson a prins-o pe Cindy şi, contrar poveştii, ea nu l-a înjunghiat. În loc de asta, el a privit în sus şi l-a punctat pe James cu cuţitul însângerat, spunând răspicat: TU EŞTI URMĂTORUL.
James practic a trăit în continuare în biserică şi a citit zilnic din biblie. Niciodată nu ne-am întâlnit pentru a discuta. Eu mâncam prânzul în timp ce el dădea o fugă până la Biserică pentru a se ruga. Era chiar mai religios decât un preot, însă toate rugăciunile, confesiunile şi schimbarea religiei în cea baptistă nu ne-a fost de niciun folos. În noaptea de Crăciun, James şi cu mine stăteam împreună în Biserică. Ne rugam pentru tot ce e mai bun. Înainte de a părăsi lăcaşul sfânt, el mi s-a confesat:
- L-am văzut azi. Pe Brian. Plângea. Nu l-am văzut niciodată plângând. Dar el era acolo, pătat de sânge şi palid. M-ar linişti dacă ar ştii că domnul Jefferson m-a indicat şi pe mine cu vârful cuţitului pe care l-a împlântat în pieptul lui... că nu e singurul.
S-a întors spre mine şi mi-a spus:
- La înmormântarea mea îmbrăţişeaz-o pe mama pentru mine, bine?
I-am promis că o voi face. Ne-am scuturat unul altuia mâinile. Asta a fost pentru ultima dată când am făcut-o. Poliţiştii m-au trezit încă o dată, cu acelaşi scop: un alt bun prieten se stinsese. La înmormântare, mi-am ţinut promisiunea. Ea nu va şti niciodată, însă. Când am fost pregătit, m-am mutat departe de acel oraş bătrân. În fiecare an, de Halloween, îmi vizitez cel mai bun prieten pentru a discuta. Însă el nu mă aude. De asemenea, vizitez şi mormântul lui Cindy pentru a-i mulţumi pentru viaţă. Am întâlnit un băiat acolo. Era fostul prieten al fetei. El a fost singurul cu care am reuşit să vorbesc. Astfel am aflat că are zece ani. S-a sinucis imediat după moartea ei pentru a-i fi alături. La fel cum sunt şi eu pentru prietenii mei: James şi Brian. O fantomă a trecutului.

Felinarul de peste drum #1

Autor: Rochaxyz

Titlu original: The Lamp Post Across The Street #1

Traducere: Andreea

partea #2

Totul a început de Halloween, anul 1954. Strada Amber 372 era animată de vecini care decorau împrejurimile pentru evenimentul din acea seară. Oamenii se plimbau de-a lungul şi de-a latul străzii rezidenţiale, ba întorcându-se pentru a mai cumpăra decoraţiuni sau bomboane sau doar pentru a admira roadele muncii depuse de ceilalţi. Eu îl ajutam pe tatăl meu cu agăţatul câtorva decoraţiuni, aruncând câte o privire spre casa domnului Jefferson. În acea zi, Strada Amber 372 a fost mai tăcută decât fusese întreaga săptămână, iar asta însemna că domnul şi doamna Jefferson renunţaseră la a mai striga unul la altul. Pentru Cindy, fiica lor, era bine că au decis asta. Probabil că multele ei coşmaruri aveau să înceteze.
Eram îndrăgostit de Cindy din clasa a treia şi ea a fost cu mine în clasă până în acel an. Eram în clasa a cincea şi aveam tot timpul în faţă pentru o posibilă relaţie. Zilnic vorbeam cu ea despre părinţii ei în timp ce ne dădeam în leagăne şi încercam să o impresionez prin câştigarea bătăilor de la şcoală. În acea zi, însă, înainte de a ne despărţi, am întrebat-o dacă ar dori să vină cu mine să cântăm Ne daţi ori nu ne daţi, iar ea a replicat că la ora 20 era bine să o iau de acasă. Apoi m-a sărutat pe obraz şi eu am fost îmbujorat întreaga zi.
În jurul orei 19, luminiile s-au aprins într-un sfârşit după ce domnul Jefferson a ajuns cu bine de la lucru în maşina sa, beat. Doamna Jefferson împacheta în acel moment pentru a se muta, acesta fiind şi motivul pentru care toţi au fost tăcuţi în acea zi. Domnului Jefferson nu s-a bucurat când a aflat ce gânduri avea soţia lui. Din nou i-am auzit certându-se, peste drum. Puteai auzi cu uşurinţă fiecare cuvânt dacă domnul Jefferson nu ar fi urlat întruna, iar doamna Jefferson nu ar fi plâns cu atâta disperare.
Ceasul a bătut într-un sfârşit ora 20, iar eu am pornit după domnişoara mea. Am trecut strada îmbrăcat în costumul de pirat. La jumătatea drumului meu, uşa acestora s-a deschis brusc şi Cindy a apărut din întuneric, plângând şi ţipând, cu domnul Jefferson pe urmele ei. Doamna Jefferson încerca să se târască pentru a salva viaţa copilului ei, în timp ce gaura din gât sângera abundent. Domnul Jefferson, cu un cuţit în mână, a apucat braţul lui Cindy, în lumina străzii. Ea s-a întors spre el şi, cu un cuţit scos de nicăieri, l-a înjunghiat în piept, în timp ce el o jumulea la rândul său. Amândoi au zăcut în tăcere şi s-a scăldat în sânge pentru aproape o oră, până a sosit ambulanţa.
Preotul nu a fost niciodată sigur dacă Cindy a ajuns în rai după ce şi-a omorât tatăl. Nu am uitat niciodată să o vizitez în fiecare an la ora 20 - de Halloween - aşa cum a spus, depunând acel sărut dulce pe obrajii mei, sărut care încă mă face să roşesc. Cred că a ştiut că avea să moară.

Băieţelul

Autor: Victoria Howe

Titlu original: The Baby Boy

Traducere: Andreea

Soţia mea a născut recent unui băieţel. Era cel mai adorabil lucru din lume, cel puţin pentru mine. Era singurul lucru la care mă gândeam când mă aflam la muncă. Îmi lipsea enorm când nu aveam ocazia să îl ţin în braţe. Reprezenta totul pentru mine. Nimeni şi nimic nu l-ar fi putut lua de lângă mine. Cel puţin asta am crezut până când nenorocirea s-a petrecut.
Într-o zi, însă, când am ajuns mai repede acasă, am strigat-o pe soţia mea. Nu mi-a răspuns, aşa că m-am gândit că doarme împreună cu fiul meu, Sean, ceea ce nu era ieşit din comun. Ar fi făcut asta şi dacă fiului meu nu i-ar fi fost somn. Soţia mea era tot mai obosită în ultimele zile.
Am deschis uşa camerei încet, speriat de faptul că i-aş putea trezi. M-am uitat peste tot şi nu l-am văzut pe Sean. Am văzut-o pe soţia mea, în schimb, dormind precum am prezis. Am scuturat-o în încercarea de a o trezi. Când a deschis ochii, am bombardat-o automat cu întrebări în legătură cu absenţa fiului meu.
- Nu ştiu, iubitule, a zis ea, însă nu a părut atât de îngrijorată pe cât m-am aşteptat. Poate e în camera de joacă.
Aşa că am făcut o vizită camerei de joacă. Spre uşurarea mea, se afla acolo, înconjurat de jucării. Dar ceva era nelalocul lui. Abia dacă se mişca. Nimic din comportamentul lui nu trăda faptul că ar respira. M-am apropiat de el şi l-am salutat. Nu s-a întors spre mine, nu a avut nicio reacţie. Am înconjurat camera pentru a-l observa mai bine şi am îngheţat locului. Fiul meu nu avea faţă. Tot ceea ce vedeam era piele şi păr care continuau să crească. Era ca şi cum cealaltă parte a capului i-ar fi fost plasată pe post de faţă. Şi pentru prima dată în viaţa mea – şi sper că pentru singura şi ultima dată – am realizat că jucăriile nu erau tocmai... jucării. Toate erau arme, de la cuţite la puşti. Şi el se juca cu o foarfecă. Când m-am apropiat destul de mult, băiatul meu a încercat să îmi împlânte vârful ascuţit în ochi. M-am ferit, apoi am încercat să ies din cameră pentru a-mi avertiza soţia, dar nu am putut găsi nicio ieşire. Peretele opus îl înlocuise pe cel cu uşă şi eram blocat. Era exact ca şi în cazul lui, spatele era imprimat peste faţă. S-a apropiat de mine cu arma, pregătindu-se să mă împuşte.
Apoi m-am trezit. Era 3:45 dimineaţa, sâmbătă. Am mers până la pătuţul fiului meu pentru a mă asigura că  totul a fost un vis. Din fericire, avea faţa lui dulce şi reală. Nu era nimic îngrijorător. Exceptând faptul că nu eram sigur că fiul meu era real. De fapt, am observat o pereche de balamale, ca ale unei păpuşi, care porneau din colţurile gurii. Faţa lui a început uşor să se deplaseze. Speriat, l-am apucat şi l-am izbit cu capul de perete. Nu era niciun creier, niciun craniu, nimic. Era o păpuşă. Băieţelul meu scump a scos o foarfecă de nicăieri şi mi-a înfipt-o în ochi. Atunci mi-am dat seama că nici eu nu am nimic în cap, că sunt doar o păpuşă.

Ursuleţul de pluş

Autor: Sabbygurllxo

Titlu original: Evil Teddy

Traducere: Andreea

Un băiat şi familia lui au locuit într-o căsuţă din nord, acum câţiva în urmă. El a fost singurul copil al familiei şi singurul său prieten a fost un ursuleţ de culoarea caramelului, mereu zâmbăreţ. Băieţelul a mers peste tot însoţit de ursuleţ şi întotdeauna a făcut totul alături de el. Şase ani mai târziu, copilul a fost diagnosticat cu cancer şi a murit la scurt timp. Părinţii au fost atât de afectaţi încât au împachetat totul şi au părăsit casa. Au lăsat în urmă lucrurile răposatului copil pentru a nu îşi aminti împrejurările morţii îngeraşului lor.

Câteva luni mai târziu, o nouă familie se mută în casa abandonată. Erau cinci. Doi părinţi iubitori, doi adolescenţi cu probleme de comportament şi un băieţel de şapte ani pe nume Anthony. Adolescenţii se certau mereu între ei, dar Anthony era un copil bun, cu excepţia unei micuţe ieşiri: ura jucăriile. În special ursuleţii de pluş. Mare greşeală...
Imediat ce pătrunse în casă, Anthony o luă fuga pe scări în sus şi revendică prima cameră pe care o descoperi. Nu ştia că pe vremuri fusese camera copilului mort. Mai târziu în acea noapte, Anthony se apucă să scotocească printre lucrurile care se aflau în acea încăpere.
„O adunătură de jucării nefolositoare şi un ursuleţ idiot.” gândi el.
Anthony luă ursuleţul de pluş, culese din mers o lopată şi ieşi afară. Câţiva metri mai încolo, săpă o groapă şi îngropă jucăria acolo. Zâmbi şi porni înapoi spre casă pentru a se pregăti pentru culcare.
Următoarea zi, Anthony se trezi şi icni. La picioarele lui se afla ursuleţul de pluş îngropat noaptea trecută şi o grămadă de mizerie. Copilul apucă jucăria şi se îndreptă spre camera fraţilor lui.
- Voi aţi făcut asta? Nu este amuzant! ţipă el.
- Nu, nu am făcut nimic! Calmează-te! exclamară fraţii lui la unison. Amândoi ieşiră din cameră, lăsându-l pe băieţel cu ursuleţul de pluş. Pe măsuţa lor se afla o foarfecă. Anthony zâmbi drăceşte, apucă obiectul şi începu să tranşeze micuţa jucărie în bucăţele mici. Apoi, una câte una, le cără în spatele casei unde se afla un lac şi le aruncă în apă.
„Asta îl va linişti.” gândi Anthony.
Mâi târziu în acea noapte, adormi fără dificultate. Următoarea dimineaţă, pentru că acesta nu se prezentase la micul dejun, părinţii lui intrară în camera acestuia cu gândul de a-l trezi, însă tot ce văzură fu o grămadă de sânge în locul unde trebuia să se afle fiul lor. Şi o notă. Acel bileţel spunea:

„MERGEŢI LA LAC.”

Părinţii acestuia, ţinându-se de mână şi tremurând, se îndreptară spre locul cu pricina. Mama oftă şi izbucni în plâns când realiză că în apă pluteau rămăşiţele fiului lor mic. Pe cealaltă parte a lacului se afla şi ursuleţul de pluş. În perfectă stare. Ţinând foarfeca stacojie în braţe şi zâmbind.

Răţuşca de cauciuc

Autor: Sabbygurllxo

Titlu original: The Rubber Duck

Traducere: Andreea

- Jimmy, dragă, este timpul să te îmbăiezi! spuse Michelle, mama lui Jimmy.
- Dar nu vreau să fac baie acum, mamă! se plânse Jimmy. Nu am cu ce să mă joc şi mă plictisesc singur!
- Nu-ţi face griji, fiule, am cumpărat ceva de la un târg de vechituri! A fost singurul lucru rămas şi l-am primit gratis, râse tatăl lui Jimmy, Henry.
Jimmy privi obiectul cu veneraţie.
- Mulţumesc, tată, iubesc răţuştele de cauciuc! Întotdeauna mi-am dorit una! Mamă, hai să facem baie!
Jimmy porni către baie. În timp ce Michelle pregătea cada pentru fiul ei, el continua să strângă răţuşca.
- Răţuşcă idioată! Nu măcăie! ţipă Jimmy şi aruncă jucăria în cadă.
- Scumpule, o să fiu înapoi în zece minute, bine? Să te speli bine! spuse Michelle şi sărută fruntea copilului, apoi se făcu nevăzută. Închise uşa după ea.
În timp ce Jimmy era în cadă, răţuşca de cauciuc continuă să plutească pe lângă el până când se făcu mică, de mărimea unei floricele de popcorn. Jimmy o ridică şi o ţinu în palma sa desfăcută, holbându-se la ea. Dar, când deschise gura, răţuşca sări înăuntru, alunecă pe gât şi reveni la dimensiunea ei normală. Jimmy se sufoca şi nu putea să scoată răţuşca. Muri asfixiat. Apoi, răţuşca se micşoră din nou şi ieşi afară din gura acestuia înainte de a reveni la dimensiunea ei normală. Şi pluti în continuare. Pluti în cada în care Jimmy zăcea mort.
Zece minute mai târziu, mama lui Jimmy reveni să îşi verifice băieţelul de şapte ani doar pentru a afla că acesta era mort. Cu răţuşca stând pe etajeră, departe de cadă.
- NUUUU, JIMMY! HENRY, VINO REPEDE! NU, COPILAŞUL MEU! NU! NU! NU! ţipă Michelle.
Henry pătrunse pe uşă şi o surprinse pe soţia lui cum plângea în timp ce strângea la piept trupul neînsufleţit al fiului lor. Se întrebă cum se întâmplase acea catastrofă.
- Nu, Jimmy...
„Quack, Quack tâmpiţilor!" gândi răţuşca înainte de a deveni atât de mică încât dispăru de tot.
Henry continua să se gândească la moartea lui Jimmy, la ce i se putuse întâmpla. Ce se schimbase? Apoi realiză ceea ce lipsea. Unde era răţuşca de cauciuc?

Nota Autorului: Da, e o povestioară ciudată, dar nu am citit niciodată o povestioară despre o răţuşcă de cauciuc criminală. Cred că era timpul să apară una!