Eram calmă...

Traducere: Andreea

Când am scăpat din greşeală telefonu, eram calmă.

Când m-am aplecat să îl ridic, eram calmă.

Când m-am prefăcut că nu am observat străinul de sub pat, eram calmă.

Când m-am grăbit spre baie, eram calmă.

Când am încuiat uşa după mine, eram calmă.

Când clanţa a început să se mişte, eram calmă.

Când am apelat 112, eram calmă.

Când străinul a început să bată în uşă, eram calmă.

Când am tras perdeaua şi am intrat în cadă, eram calmă.

Când am încercat să deschid fereastra, eram calmă.

Când am realizat că era lipită, nu mai eram calmă.

Când uşa băii s-a deschis, eram îngrozită.

Nu pretinde că dormi

Traducere: Andreea

Un tânăr zăcea în propriul pat şi încerca să îşi găsească o ocupaţie deoarece nu poate dormi. Neavând ce altceva să facă, se concentră pe sunetele de după uşa întredeschisă a camerei sale. Părinţii lui nu obişnuiau să facă atât de multă gălăgie, dar în acea seară se părea că sunt puşi pe distracţie.
Băiatul închise ochii, imaginându-şi o scenă dintr-un film siropos în care părinţii lui erau protagonişti. Nu reuşi să schiţeze mare lucru din scenariu, căci uşa se deschise dintr-o dată cu un scârţâit asurzitor. Tatăl lui se opri în prag şi se uită ţintă la el. Nu îi putea vedea ochii pentru că era întuneric, dar privirea acestuia era atât de pătrunzătoare încât simţi - ştiu - că se holba la el. Cu surprindere? Cu ură?
Silueta ridică doi saci, fiecare pe câte un umăr şi se îndreptă spre colţul opus al camerei, unde aşeză greutăţile pe un scaun.
După ce le propti, începu să mângâie haotic peretele.

ce dracu'?

Dar băiatul nu avu mult timp de gândire, căci silueta se apropie de el, respirând greu.
Închise ochii în încercarea de a-l alunga şi când îi deschise, spre surprinderea lui, umbra nu se mai zări. Respiră uşurat, dar sunetul scos fu unul greoi şi sacadat. Ochii i se îndreaptară spre cei doi saci scăldaţi de lumina lunii şi observă cu stupoare că părinţii lui îl priveau intens, dar lipsiţi de viaţă.
- Nu! icni el.
Dădu să se ridice, dar ceva roşu de pe perete îi distrase din nou atenţia. Se chinui să citească.
- ŞTIU... CĂ... NU... DORMI
Deodată, ceva se mişcă sub pat.

Străinul de la etaj

Traducere: Andreea

Un cuplu căsătorit doreşte să iasă pentru a cina în oraş, aşa că apelează la serviciile unei bone pentru cei trei copii ai lor. Când adolescenta ajunge, aceştia o anunţă că probabil o să se întoarcă destul de târziu şi că cei trei copii dorm deja, deci nu trebuie să îi deranjeze.
Fata începe să îşi facă temele în timp ce aşteaptă un apel din partea iubitului ei. După un timp, telefonul prinde viaţă. Ridică receptorul, dar nu aude nimic de la celălalt capăt - doar tăcere. Apoi cel care sună închide. Câteva minute mai târziu, telefonul sună din nou. Răspunde, dar de această dată aude vocea târşâită a unui bărbat întrebând: Ai verificat copiii?

Click.

Primul gând ce îi trece prin minte este că tatăl copiilor a sunat pentru a o verifica, iar apelul s-a întrerupt, aşa că se decide să-l ignore. Se întoarce la temele ei, însă telefonul sună din nou, distrăgându-i atenţia.
- Ai verificat copiii? spune vocea înfricoşătoare de la celălalt capăt.
- Domnule Murphy? întreabă ea, dar apelul se întrerupe din nou.
Se decide să sune la restaurantul la care părinţii au spus că cinează, dar când întreabă de domnul Murphy, i se spune că acesta a plecat mai repede cu patruzeci şi cinci de minune, împreună cu soţia lui. Se decide să sune la poliţie pentru a raporta că un străin o tot sună.
- Te-a ameninţat? întreabă dispecerul.
Răspunsul ei este NU.
- Ei bine, nu putem face nimic. Ar trebui să îl raportezi pe glumeţ la compania ta de telefonie.
Trec câteva minute. Primeşte un alt apel.
- De ce nu verifici copiii? spune vocea.
- Cine e? întreabă ea, dar străinul închide din nou.
Apelează 911 din nou şi spune că este speriată, că ştie că cineva este acolo, urmărind-o.
- L-ai văzut? întreabă dispecerul.
Răspunsul ei este din nou NU. Se panichează şi îl imploră pe bărbat să o ajute.
- Bine, bine, spune el. Dă-mi numărul şi adresa ta şi dacă îl poţi ţine pe tip la telefon timp de cel puţin un minut, o să încerc să îi depistez locaţia. Care este numele tău?
- Linda.
- Bine, Linda, dacă sună din nou, o să încercăm să depistăm locaţia, tu doar ţine-l ocupat. Poţi să faci asta?
- Da, spune ea şi închide.
Se decide să stingă lumina pentru a vedea dacă cineva o urmăreşte de afară, însă primeşte un alt apel.
- Eu sunt, spune vocea familiară. De ce ai stins luminile?
- Mă poţi vedea? întreabă ea panicată.
- Da, spune el după o lungă pauză.
- Uite, m-ai speriat. Tremur. Eşti fericit? Nu asta ai vrut?
- Nu.
- Atunci ce naiba doreşti?
Străinul răspunde după o lungă pauză: Sângele tău. Peste tot pe mine.
Linda trânteşte receptorul, terifiată. Câteva clipe mai târziu sună din nou.
- Lasă-mă în pace! ţipă ea, însă dispecerul o întrerupe, respiraţia lui este precipitată.
- Linda, am localizat apelul! Sună dintr-o altă cameră a casei. Ieşi de acolo! Acum!
Cade la podea şi se târăşte spre uşă, încearcă să o deschidă pentru a ieşi, doar pentru a afla că lanţul de sus este încă pus. Îi ia ceva timp până îl trage. Vede uşa din capătul scărilor deschisă. Lumina străluceşte în dormitorul copiilor, conturând profilul unui bărbat stând în cadru. Până la urmă reuşeşte să iasă, însă dă peste un poliţist care stă pe verandă, cu arma pregătită. În acel moment îşi dă seama că este în siguranţă, însă când îl capturează pe intrus şi îl târăsc afară în cătuşe, aceasta observă că este acoperit de sânge. Nu îi ia mult să îşi dea seama că toţi cei trei copii au fost omorâţi. 

Butoiul cu coniac

Traducere: Andreea

A fost odată ca niciodată un cuplu din Scoţia care s-a mutat într-un castel vechi. Totul era perfect la acea construcţie medievală, mai puţin locul în care se depozita băutura. Nu a durat mult până s-au hotărât să pătrundă înăuntru şi să golească crama de vin. Făcând curăţenie în jur, au dat peste un butoi cu coniac. Au încercat să îl mute, au chemat câţiva prieteni în ajutor, dar nu l-au putut clinti din loc. Într-un sfârşit, s-au decis să organizeze o petrecere de inaugurare a casei pentru a servi coniacul în speranţa că o să golească acel butoi. Câteva zile mai târziu, după petrecere, s-au întors în cramă şi au încercat să mute butoiul din nou. Tot nu se clintea din loc. Soţul a luat atunci un ferăstrău şi l-a tranşat în piese micuţe, scăpând de partea de sus a butoiului. Înăuntru era un cadavru, iar ei tocmai băuseră coniacul care ajuta la conservarea acestuia. 

Mama

Autor: Demonic Black Cat

Titlu original: Mama

Traducere: Andreea

Mama mă urăşte.

Este o idee destul de terifiantă pentru un copil de şapte ani, dar întotdeauna a fost evident pentru mine. Mama mă urăşte, mă detestă, tânjeşte după moartea mea, iar eu o doresc pe a ei.

Niciodată nu mă tratează ca pe o fiică. Ziua, refuză să îmi cumpere haine drăguţă pe care şi prietenii mei le deţin. Îmi refuză ajutorul în bucătărie. Nici măcar în casă nu mă lasă să stau. Zilnic îmi spune: "Mergi şi te joacă afară, Băiete. Nu veni acasă. Nu vreau să te văd în casă."

Noaptea, întotdeauna mă forţează să mănânc mai mult decât vreau. Carne de pasăre, porc, brânză. Alege mâncarea care îngraşă şi mă forţează să înfulec. Apoi, mereu stă şi se asigură că nu vărs tot după. Toată această mâncare mă face grasă şi niciodată nu mă simt drăguţă. Niciodată nu o să fiu drăguţă.

Am părul blond deschis, dar mama nu mă lasă niciodată să îl cresc. Când am început să cresc şi să am sâni şi rotunjimi, a încetat să îl mai taie scurt şi pur şi simplu m-a ras în cap. Şi ea are părul blond, cred că e geloasă deoarece părul meu este mai deschis şi într-o condiţie mai bună. Cred că e geloasă pe mine pentru că sunt cea mai drăguţă din familie. Cred că e geloasă pe mine pentru că tatăl meu îmi acordă doar mie atenţie, nu ei.

Şi mama mea, mizerabila, diabolica mamă, ea niciodată nu îmi permite să îmi ating potenţialul. Cântatul nu este permis. Dansul nu este permis. Tot ce mă face să mă simt bine nu este permis. Mă îmbracă cu cele mai urâte şi băieţoase haine pe care le găseşte, apoi mă plimbă prin vecini. Privirea celorlalţi este plină de compasiune şi singurul lucru pe care îl pot face e să îmi plec capul şi să suport jena.

Până aici...

Îmi privesc capul chel şi hainele urât mirositoare şi mă decid că am suportat destul. Într-o zi, mama vine în camera şi mă obligă să ies şi să mă joc afară, însă eu sunt deja pregătită să îi servesc pedeapsa. Apuc cuţitul şi îl împlânt în inima ei. Îl scot, apoi, şi îi tai părul. În timp ce se prăbuşeşte, în timp ce şuviţele ei blonde se amestecă cu sângele roşu, mă simt uşurată. Mă simţit eliberată, pot fi în sfârşit persoana care trebuie să fiu.

Culeg o şuviţă de păr şi mi-o apropii de cap. Zâmbesc în timp ce îmi imaginez cum trebuie să te simţi când ai părul lung.

Tatăl meu înţelege situaţia. Întotdeauna m-a iubit mai mult decât a făcut-o mama. Mă ajută să ascund cadavrul, apoi mă învaţă cum să fiu femeia care ar fi trebuit să devin acum mulţi ani. Părul începe să îmi crească şi el îmi permite să îmi cumpăr haine drăguţe.

Într-o noapte, în mijlocul odihnei mele, tata vine în camera mea şi se aşează lângă mine. Mâna i se strecoară pe sub haine, iar eu îi simt respiraţia pe gâtul meu. Îşi introduce "lucrul" în gaura dintre coapsele mele.

- Întotdeauna am ştiut că eşti o fetiţă drăguţă, îmi spune el. Bine că ai omorât-o pe mama ta. Acum nu mai e prin preajmă pentru a te proteja.

Iertarea poate fi scumpă

Autor: Fredrik Karlsson Prelba
Titlu original: The Expensive Forgiveness
Traducere: Andreea

Culoarul părea kilometric. Biserica era pustie şi confesionalul dinaintea lui era închis. Nu mai fusese într-un confesional de când tatăl lui îl forţase să păşească într-unul când avea şapte ani. De fapt, el vru să se facă stânga-mprejur şi să o ia spre casă, dar trebuia să facă asta; credea că avea să se simtă mult mai bine. Oribilul său păcat îl urmărise pas cu pas în ultimele luni, iar tot ce dorea era să scape de sentimentul de vinovăţie.

Atinse clanţa şi deschise uşa masivă de lemn. Fu întâmpinat de un miros ciudat şi de un pătrat auriu cu o balanţă şi o cruce pe el - aceleaşi pe care le văzuse cu douăzeci de ani în urmă. Asta nu îl determină să se simtă mai bine, dar se aşeză pe scăunel şi se holbă la pânza care îi despărţea în confesionator.

- Numele meu este Daniel Cooper, spuse el după câteva secunde în care păstrase liniştea, şi am venit pentru a mă confesa în legătură cu un un teribil păcat.

Daniel se gândi o clipă, apoi adăugă:

- Atât timp cât Alice şi cu mine am fost căsătoriţi, ea a însemnat totul pentru mine. Nu am iubit pe nimeni mai mult decât am iubit-o pe ea în toată viaţa mea. Înfine, acum trei luni, Alice a fost plecată pentru două săptămâni, iar eu m-am culcat cu o altă femeie. Alice s-a întors acasă o săptămână după şi încă nu am curajul de a-i mărturisi asta. Din cauza decesului tatălui meu şi slujba de înmormântare de mâine, m-am decis să nu îi spun. Aş risca prea mult, dar sunt aici pentru a-I cere Domnului iertare, deci iată-mă...

Daniel realiză deodată că nu auzise niciun cuvânt venit din cealaltă parte a peretelui cu găuri de-a lungul confesiunii sale. Ascultând cu atenţie, putea auzi pe cineva respirând, aşa că se uită printr-o gaură cât îi permitea, însă vederea îi era limitată.

- Alo? încercă el din nou, dar şi de această dată nu veni niciun răspuns.

Desigur, gândi el, o dată adun destul curaj pentru a mă confesa şi niciun un preot nu ascultă. Minunat!

În timp ce Daniel întinse mâna pentru a apuca mânerul uşii, chipul însângerat al unei femei bătrâne fără păr apăru din spatele peretelui cu găuri. Daniel nu avu timp să reacţioneze, ştia doar că trebuia să iasă din acea biserică - să scape din toată acea nebunie. O luă la fugă spre ieşire, mai înspăimâmntat decât fusese vreodată în viaţa lui. Culoarul părea chiar mai lung decât fusese la venirea lui. La jumătatea drumul simţi o pereche de braţe cuprinzându-l de după talie, împiedicându-l. Se rostogoli şi se trezi cu femeia deasupra lui. Daniel nu simţi înţepătura seringii - căzu într-un somn adânc imediat după. Un cuţit îi străpunse fruntea, iar creierul fu tăiat în bucăţele mici şi pus într-un borcan de sticlă.

O mână proaspăt spălată apucă mânerul de fier al uşii. Femeia ieşi din biserică în aerul prăfos al nopţii. În cealaltă mână căra două borcane într-o geantă de piele. Domnul Cooper avea acum ca şi companie în sicriu două trupuri fără creier, iar preotul bun la suflet fu înlocuit de către o lunatică fără inimă ce colecţiona creiere. Alice Cooper.

În puterea nopţii

Autor: Ally Jade Nine

Titlu original: Moonlight

Traducere: Maria

O fată de şaisprezece ani numită Maria tocmai se mutase într-o casă din apropierea falezei Creepy Hollow. Părinţii ei fuseseră avertizaţi că multe dintre fetele tinere ale oraşului dispăreau, dar ei nu acordară atenţie zvonurilor. Maria era nervoasă din cauza schimbării bruşte, se mutase de prea multe ori şi de fiecare dată avusese probleme în a-şi face prieteni. De această dată se mutaseră din cauza tatălui ei, proaspătul preşedinte executiv al consiliului de administrare al firmei GammoTech, care fusese promovat recent.
Mama ei era foarte severă în legătură cu restricţiile fetei când venea vorba de plimbări nocturne. Nu îi permitea să iasă şi o obliga să stea în camera ei. Maria se plictisea deseori. Într-o zi de vineri, după ce părinţii ei adormiseră, însă, Maria îşi spuse că merită să aibă şi ea parte de puţină distracţie. Descoperise nu de mult timp o aşezare în vârful falezei care oferea o minunată privelişte a lunii, aşa că se aventură fără a se gândi la urmări. Stând pe o băncuţă confortabilă, Maria privea cerul întunecat.
- Frumos, nu-i aşa? şopti o voce.
Speriată, Maria se întoarse la timp pentru a vedea un bărbat superb care abia trecuse de douăzeci de ani.
- Uhm... da, este... răspunse cu timiditate.
Niciodată nu fusese capabilă să vorbească cu un bărbat fără a-şi arăta latura timidă. Deodată, un vânt puternic o făcu să tremure, în timp ce părul negru şi lung îi era suflat peste faţă.
- Oh, uite!
Bărbatul îşi dădu jos jacheta şi o aşeză pe umerii fetei.
- Nu... sunt bine, murmură ea.
- Insist! Eşti foarte rece! continuă el, în timp ce îi închidea jacheta. Apropo, sunt Todd.
Maria se simţi bine auzindu-i vocea. Era ca şi cum toate temerile erau alungate de acel timbru profund, plăcut.
- Sunt Maria.
- Drăguţ  nume, spuse el, făcând-o să roşească.
Trebuia să plece, aşa că îşi scoase jacheta.
- Mi-ar plăcea să te revăd, continuă el cu un ton ce nu lăsa loc de replică.
Maria nu se aflase vreodată într-o situaţie ca aceasta înainte. Băieţii nu prea vorbeau cu ea.
- Ce ai spune dacă ne-am întâlni în fiecare vineri, la miezul nopţii? adăugă el, cu speranţă.
Maria ezită înainte de a rosti un la revedere intangibil. O luă la fugă spre casă. Se căţără cu dexteritate în copacul de lângă casă şi intră pe fereastră, în camera ei. De atunci, Maria continuă să se întâlnească pe ascuns cu Todd la miezul fiecărei zile de vineri. Şi de fiecare dată când se atingeau, Maria se îndrăgostea şi mai tare de el. Îşi petreceau timpul pe băncuţa confortabilă, ţinându-se de mâini, uitându-se la lună. Nu o sărutase încă, iar Maria ţinea ascunsă speranţa că avea să o facă odată şi odată. Desigur, nu spuse nimic legat de întâlnirile nocturne părinţilor ei pentru că ştia că nu aveau să fie de acord. L-ar pierde pe Todd şi, în plus, ar fi oricum pedepsită pentru că se furişase de atâta timp pe sub ochii lor. Într-o noapte, însă, luna nu mai apăru pe cer. Era lună plină şi nimeni nu o putea vedea.
Maria stătu pe bancă, aşteptându-l pe Todd. Din motive necunoscute, el întârzia. Se auziră sunete ciudate, însă ea nu le acordă atenţie. În acea seară fusese frig şi vântul suflase cu forţă. După un timp,  Maria a auzi paşi în spatele ei. Se întoarse la timp pentru a-l surprinde pe Todd chiar înainte de a-i înţepa gâtul cu lama unui cuţit. Acesta se aplecă şi o sărută uşor, presându-şi buzele reci şi cadaverice peste cele ale fetei care se chinuia să fure o ultimă gură de aer. Nu reuşi să guste acel gest de afecţiune atât de mult aşteptat, pentru că totul se întunecă. A doua zi, toţi ştiau despre a treisprezecea fată dispărută din Creepy Hollow.

Amanetul

Autor: Kiki0965

Titlu original: The Pawn Shop

Traducere: Andreea

Într-o noapte, Bob stătea pe o bancă. Auzea vântul suflând vijelios. Câteodată se auzea şi o voce slăbită care îi şoptea ademenitor un simplu cuvânt: "Vino." Era purta de vânt dinspre vechiul amanet de peste drum. Mereu fusese intrigat de acea voce a necunoscutului, dar în acea zi simţi nevoia de a inspecta acea clădire abandonată. Nesigur, se ridică şi porni într-acolo. Păstrunse prin uşa crăcănată şi mătură cu privirea decorul acoperit de praf şi pânză de păianjen. Îngheţă când desluşi în acea linişte de mormânt o pereche de paşi venind spre el. Se întoarse exact în momentul în care o mână lipicioasă îl prinse de gât şi îl ridică. Omul-Şopârlă îi atinse pieptul cu ghearele sale lungi şi ascuţite. Îl atinse cu vârful şi, când bărbatul era convins că reptila avea să îl elibereze, creatura îl înjunghie direct în inimă. Oamenii auziră ţipetele, însă nimeni nu încercă să îl salveze. Ştiau prea bine că Omul-Şopârlă lovise din nou.

Mary Sângeroasa

Autor: Kiki0965

Titlu original: Bloody Mary

Traducere: Andreea

Într-o zi, trei fete au jucat adevăr sau provocare. Una dintre ele, Sarah, a fost provocată să rostească "Mary sângeroasa" de trei ori în timp ce priveşte oglinda. Sarah s-a conformat, a intrat în baie şi după ce a a aprins o lumânare, s-a holbă câteva clipe la suprafaţa netedă a oglinzii. Apoi a început ritualul pe care îl găsea înfricoşător. Prima dată a rostit cu teamă. A doua oară a atras adânc aer în piept. Apoi, foarte încet, a rostit pentru a treia oară. Şi nimic. Uşurată, s-a întors şi s-a concentrat asupra lumânării. O umbră lungă şi neagră s-a lăţit pe perete. Şi-a îndreptat spatele şi s-a întors spre oglindă, bucuroasă că a scăpat. O femeie îmbrăcată în haine făcute ferfeniţă şi-a întins mâna spre ea din interiorul oglinzii şi şi-a scos ghearele. Lumânarea s-a stins. Nu s-a auzit niciun strigăt, doar sunetul făcut de o lovitură bruscă şi precisă. Când prietenele ei au venit să verifice, au găsit-o zăcând cu capul în poală şi cu lumânarea aprinsă strâns ţinută într-o mână. De-a lungul oglinzii, scris în sânge, un mesaj format din trei cuvinte ocupa suprafaţa întunecată şi pătată de sânge. Un vânticel brusc a închis uşa băii. Apoi lumina s-a stins din nou. Mesajul a sclipit de trei ori, apoi s-a stins şi el, odată cu celelalte două fete.

Conform legendei, mesajul spune că TU EŞTI URMĂTORUL.

Felinarul de peste drum #2

Autor: Masqueradeproject

Titlu original: The Lamp Post Across the Street #2

Traducere: Andreea

partea #1

Se spune că dacă stai sub felinar la ora 20, fantomele familiei Jefferson te vor bântui toată viaţa - asta dacă nu te ucid pe loc. Când ai zece ani, dorinţa de a explora aceste legende e mare. Era anul 1974 şi toamna tocmai adusese nuanţe stacojii şi vânturi reci peste tot – inclusiv în curtea şcolii. Prietenii mei, James şi Brian, împreună cu mine am petrecut întregul weekend aşteptând ziua de miercuri. Am plănuit întreaga noapte de dinainte cum aveam să colindăm fiecare casă de-a lungul Străzii Amber în aşa fel încât să avem timp să ne postăm sub felinar, în faţa Străzii Amber 372. Aşa am pus la cale planul şi ne-am ascuns sub stejar în acea dimineaţă, cu jachetele acoperindu-ne costumele.
- Avem totul pregătit? Lanterne, pungi, costume şi ouă.
Am venit pregătiţi pentru ambuscada cu ouă împotriva lui Jimmy şi a echipei lui.
- Avem totul. Dar unde e Davey cu harta?
James era nervos din cauza hărţii pe care tocilarul trebuia să o aducă. Davey era bun la învăţătură, dar era pentru prima dată când schiţa o hartă.
- Probabil ceva l-a făcut să întârzie.
Brian era mereu tipul de persoană care era în stare să liniştească şi cele mai tulburi ape.
Davey apăru într-un sfârşit, străbătând terenul de joacă.
- Nu ar trebui să fim aici. Nu e sigur. Am auzit că...
- Putem face ceea ce dorim! Du-te acasă, Davey!
Eram pregătit pentru ca noaptea să înceapă. Ora 16 era cunoscută ca ora-banilor. Doamna Henderson, o văduvă bogată, dădea mereu bani dacă veneai devreme. Tot cartierul se afla schiţat pe hartă. Am alergat de la o casă la alta pentru a avea timp să vizităm şi alte case netrecute pe hartă. Dacă ne simţeam obosiţi, înfulecam şi mai multe bomboane pentru a prinde energie. A trebuit să îl ţin departe de fete pe Brian, iar pe James de bătăi.
Dovlecei zdrobiţi ne acopereau pantofii şi mâinile ne erau pline de bomboane lipicioase când, într-un sfârşit, am ajuns în apropierea felinarului de pe Strada Amber 372. În timp ce ora 20 se apropia, eu şi prietenii mei am păşit în pata de lumină şi am rămas nemişcaţi pentru aproape cinci minute, aşa cum sugera legenda. Şi am scăpat nevătămaţi. Cel puţin aşa am crezut pe moment.
Următoarea dimineaţă ne-am întâlnit în autobuz şi am bătut palma, fericiţi că am reuşit să ne trezim. Povestea despre reuşita noastră s-a împrăştiat precum un incendiu devastator prin şcoală, făcându-ne mai populari decât Steve Woods, fundaşul echipei de fotbal. Toţi au stat lângă noi la prânz şi ne-au pus întrebări despre peripeţie. Brian a devenit „iubit” în acea zi, însă Jason şi cu mine nu eram încă pregătiţi. Am mâncat bomboane timp de o lună, înainte de primul incident.
Joi dimineaţa, la o lună după Halloween, m-am trezit înconjurat de poliţişti şi cu mama plângând în camera de zi. Aceştia aveau veşti cum că tot oraşul îl plângea pe Brain care părea că fusese ucis noaptea trecută. Poliţiştii erau confuzi deoarece nu existau semne de forţare pentru a pătrunde în interior. Părinţii lui fuseseră la o întâlnire când crima a avut loc. Era singur şi se presupunea că trebuia să vegheze asupra frăţiorului său – un bebeluş – când părinţii lui au ajuns acasă. În schimb l-au găsit înjunghiat mortal. Nu ne-ar fi dat crezare dacă le-am fi spus că cel care a comis oribila crimă a fost domnul Jefferson.
Ne-am întâlnit în curtea şcolii sub stejarul bătrân cu lacrimi în ochi. Supăraţi şi muţi de uimire, am stat sub copac şi am plâns. Chiar şi prietena lui ni s-a alăturat. Toţi au încercat să ne liniştească, însă nimeni nu a reuşit. Unul din profesorii bătrâni a intuit că ceea ce s-a întâmplat nu era ceva anormal în oraş:
- Atacurile se petrec la diferite intervale de timp. Fiţi atenţi şi rugaţi-vă pentru vieţile voastre!
În acea noapte, ne-am rugat ca nimeni altcineva. Am mers chiar şi la biserică, duminică de duminică. Am crezut că avea să funcţioneze.
Joi dimineaţa, la două luni de la Halloween, am fost următoarea ţintă. Cred că micuţa Cindy m-a preferat pe mine. M-am trezit tăiat peste tot, înjunghiat în braţe şi într-unul din picioare. Pe perete se aflau urme stacojii lăsate de cuţit; nu mai văzusem atât de mult sânge în viaţa mea, împrăştiat peste tot. Erau şi două perechi de amprente: una mai mică, alta mai mare. În spital, mama a trebuit mutată din salonul în care mă refăceam, deoarece era de-a dreptul isterică. James m-a vizitat şi a plâns pentru soarta noastră. A avut un vis care îl înfăţişa în anul 1930, stând în apropierea casei domnului Jefferson, când Cindy şi tatăl ei au ieşit afară. Domnul Jefferson a prins-o pe Cindy şi, contrar poveştii, ea nu l-a înjunghiat. În loc de asta, el a privit în sus şi l-a punctat pe James cu cuţitul însângerat, spunând răspicat: TU EŞTI URMĂTORUL.
James practic a trăit în continuare în biserică şi a citit zilnic din biblie. Niciodată nu ne-am întâlnit pentru a discuta. Eu mâncam prânzul în timp ce el dădea o fugă până la Biserică pentru a se ruga. Era chiar mai religios decât un preot, însă toate rugăciunile, confesiunile şi schimbarea religiei în cea baptistă nu ne-a fost de niciun folos. În noaptea de Crăciun, James şi cu mine stăteam împreună în Biserică. Ne rugam pentru tot ce e mai bun. Înainte de a părăsi lăcaşul sfânt, el mi s-a confesat:
- L-am văzut azi. Pe Brian. Plângea. Nu l-am văzut niciodată plângând. Dar el era acolo, pătat de sânge şi palid. M-ar linişti dacă ar ştii că domnul Jefferson m-a indicat şi pe mine cu vârful cuţitului pe care l-a împlântat în pieptul lui... că nu e singurul.
S-a întors spre mine şi mi-a spus:
- La înmormântarea mea îmbrăţişeaz-o pe mama pentru mine, bine?
I-am promis că o voi face. Ne-am scuturat unul altuia mâinile. Asta a fost pentru ultima dată când am făcut-o. Poliţiştii m-au trezit încă o dată, cu acelaşi scop: un alt bun prieten se stinsese. La înmormântare, mi-am ţinut promisiunea. Ea nu va şti niciodată, însă. Când am fost pregătit, m-am mutat departe de acel oraş bătrân. În fiecare an, de Halloween, îmi vizitez cel mai bun prieten pentru a discuta. Însă el nu mă aude. De asemenea, vizitez şi mormântul lui Cindy pentru a-i mulţumi pentru viaţă. Am întâlnit un băiat acolo. Era fostul prieten al fetei. El a fost singurul cu care am reuşit să vorbesc. Astfel am aflat că are zece ani. S-a sinucis imediat după moartea ei pentru a-i fi alături. La fel cum sunt şi eu pentru prietenii mei: James şi Brian. O fantomă a trecutului.

Felinarul de peste drum #1

Autor: Rochaxyz

Titlu original: The Lamp Post Across The Street #1

Traducere: Andreea

partea #2

Totul a început de Halloween, anul 1954. Strada Amber 372 era animată de vecini care decorau împrejurimile pentru evenimentul din acea seară. Oamenii se plimbau de-a lungul şi de-a latul străzii rezidenţiale, ba întorcându-se pentru a mai cumpăra decoraţiuni sau bomboane sau doar pentru a admira roadele muncii depuse de ceilalţi. Eu îl ajutam pe tatăl meu cu agăţatul câtorva decoraţiuni, aruncând câte o privire spre casa domnului Jefferson. În acea zi, Strada Amber 372 a fost mai tăcută decât fusese întreaga săptămână, iar asta însemna că domnul şi doamna Jefferson renunţaseră la a mai striga unul la altul. Pentru Cindy, fiica lor, era bine că au decis asta. Probabil că multele ei coşmaruri aveau să înceteze.
Eram îndrăgostit de Cindy din clasa a treia şi ea a fost cu mine în clasă până în acel an. Eram în clasa a cincea şi aveam tot timpul în faţă pentru o posibilă relaţie. Zilnic vorbeam cu ea despre părinţii ei în timp ce ne dădeam în leagăne şi încercam să o impresionez prin câştigarea bătăilor de la şcoală. În acea zi, însă, înainte de a ne despărţi, am întrebat-o dacă ar dori să vină cu mine să cântăm Ne daţi ori nu ne daţi, iar ea a replicat că la ora 20 era bine să o iau de acasă. Apoi m-a sărutat pe obraz şi eu am fost îmbujorat întreaga zi.
În jurul orei 19, luminiile s-au aprins într-un sfârşit după ce domnul Jefferson a ajuns cu bine de la lucru în maşina sa, beat. Doamna Jefferson împacheta în acel moment pentru a se muta, acesta fiind şi motivul pentru care toţi au fost tăcuţi în acea zi. Domnului Jefferson nu s-a bucurat când a aflat ce gânduri avea soţia lui. Din nou i-am auzit certându-se, peste drum. Puteai auzi cu uşurinţă fiecare cuvânt dacă domnul Jefferson nu ar fi urlat întruna, iar doamna Jefferson nu ar fi plâns cu atâta disperare.
Ceasul a bătut într-un sfârşit ora 20, iar eu am pornit după domnişoara mea. Am trecut strada îmbrăcat în costumul de pirat. La jumătatea drumului meu, uşa acestora s-a deschis brusc şi Cindy a apărut din întuneric, plângând şi ţipând, cu domnul Jefferson pe urmele ei. Doamna Jefferson încerca să se târască pentru a salva viaţa copilului ei, în timp ce gaura din gât sângera abundent. Domnul Jefferson, cu un cuţit în mână, a apucat braţul lui Cindy, în lumina străzii. Ea s-a întors spre el şi, cu un cuţit scos de nicăieri, l-a înjunghiat în piept, în timp ce el o jumulea la rândul său. Amândoi au zăcut în tăcere şi s-a scăldat în sânge pentru aproape o oră, până a sosit ambulanţa.
Preotul nu a fost niciodată sigur dacă Cindy a ajuns în rai după ce şi-a omorât tatăl. Nu am uitat niciodată să o vizitez în fiecare an la ora 20 - de Halloween - aşa cum a spus, depunând acel sărut dulce pe obrajii mei, sărut care încă mă face să roşesc. Cred că a ştiut că avea să moară.

Slenderman

Autor: Victoria Howe

Titlu original: Slenderman

Traducere: Andreea

După ce se trezi din şoc, fata mai stătu în pat pentru încă alte câteva secunde. Căutând comutatorul lămpii de lângă ea, încercă să îşi amintească ce îi distrusese mai exact dulcele somn. Când îşi dădu seama că nu reuşea, bruneta îşi trecu picioarele peste marginea patului şi se ridică. Verifică ceasul telefonului şi pufni când realiză că era doar miezul nopţii – ora vrăjitoarelor. Ştiind că somnul avea să o evite, lăsă dormitorul în favoarea bucătăriei şi a unei ceşti de cafea. Când trecu pe lângă uşă, un fior i se împrăştie de-a lungul coloanei precum un foc rece.
„Este doar frigul iernii.” îşi spuse, concentrându-se apoi asupra planului cafelei. Măsurarea apei în ceşcuţe şi prepararea ei aveau să o ţină ocupată, însă după ce lichidul întunecat şi fiert avea să fie gata, ea avea să rămână din nou fără ocupaţie. Fiorul îşi făcu din nou cunoscută prezenţa şi ea nu avu ce să facă decât să privească în urmă, spre uşă. Stătea nemişcată, la fel ca de obicei. Zăvorul era la locul lui şi ea nu observă nimic în neregulă. Întorcându-se din nou asupra cafelei, încercă să ignore acel sentiment.
Cu ceşcuţa în mână, porni spre dormitor. În timp ce trecea pe lângă uşa din faţă, se decise că o mică privire prin gaură avea să o liniştească. Doar nu se afla nimeni acolo! Fiorul se accentua cu fiecare pas pe care îl făcea spre uşă, cu fiecare pas care o îndepărta de siguranţă şi de căldura păturii ei. Îşi întinse mâna liberă împotriva aerului rece şi trase adânc aer în piept înainte de a se uita pe gaură.
La început, tot ce reuşi să vadă fu o beznă neagră ca smoala şi care, oarecum, părea a se învolbura. Când clipi surprinsă, ceaţa se topi. Îşi dori să nu o fi făcut. În locul acesteia, ea putu să vadă un bărbat. Membrele îi erau inuman de lungi şi ciudate, cu articulaţii imense ramificate în câteva braţe, însă nu ca şi crengile copacilor. Creatura era înveşmântată într-un costum negru, cumva făcând întâlnirea şi mai oribilă pentru ea. Cireaşa de pe tort, într-un fel, era reprezentată de chipul lui. Era, ceea ce credea ea, o plăsmuire a minţii care înceţoşa groaznica faţă din cauza şocului de a se trezi cu un străin în propria casă.
Se îndepărtă de acel loc, cu privirea încă fixată asupra uşii. Ceaşca de cafea îi alunecă din mână şi lichidul îi arse picioarele goale. Căzu şi încercă să se târască departe de acel loc. Ştia, oarecum, că mintea ei nu îi jucase nicio festă. Se târa precum un crab. Fu prinsă între instinctul de a se refugia şi cel de a nu întoarce spatele camerei. Când uşa se zdruncină, îndemnul de a o lua la goană o copleşi de-a dreptul şi alunecă în lichidul fierbinte, în fuga ei nebună. Trebuia să se refugieze în propria-i cameră. Ştia în adâncul sufletului că se aventura într-o capcană, într-un colţ de unde nu putea evada, dar trebuia să se depărteze de acea încăpere. Fata era la jumătatea holului când auzi scârţâitul uşii deschizându-se. Ţipă şi se lipi de un perete, fisurându-şi bărbia. Ameţi.
După asta, totul se întunecă.



- Nicole? o voce caldă de bărbat o rupse din transă.
Se întoarse şi îl întâlni pe unul din doctorii surorii ei. Ea încuviinţă, nu foarte sigură că era în stare să  articuleze ceva sau măcar să îşi găsească destulă energie pentru a vorbi dacă era nevoită să o facă. În acea dimineaţă primise un apel urgent din partea spitalului şi fusese anunţată că sora ei, Lindsay, era acolo. Înainte de a-i permite măcar să o vadă, doctorii o îndepărtară de ea şi insistară să vorbească despre ce s-ar putea întâmpla după operaţie. Cuvinte ca „autoprovocat” şi „atac” planară în jurul ei şi Nicole simţi cum o ia razna. Încă nu înţelesese ceea ce îi tot spuneau până când nu o văzu pe Lindsay cu proprii ochi. Micuţa ei surioară avea un bandaj înfăşurat în jurul capului, acoperindu-i ambele urechi şi ochii. Fâşia era, spuneau ei, folositoare pentru a o proteja împotriva infecţiei rănilor pe care le provocase dinadins la urechi. Doctorii presupuneau că poate ea, poate altcineva îndesase un creion înăuntru. Apoi era amestecătura de arsuri de gradul întâi şi doi pe mâini, gambe şi picioare din cauza cafelei în care o găsiră vecinii ei, la ieşirea din apartament. Cel puţin aşa credeau ei. În timp ce Nicole pătrunse în salonul surorii ei pentru prima dată, observă o siluetă a unui bărbat pândind-o de după geam. Ceea ce, credea ea, era imposibil. Salonul surorii ei se afla la etajul al treilea. Dar dacă...

Ursuleţul de pluş

Autor: Sabbygurllxo

Titlu original: Evil Teddy

Traducere: Andreea

Un băiat şi familia lui au locuit într-o căsuţă din nord, acum câţiva în urmă. El a fost singurul copil al familiei şi singurul său prieten a fost un ursuleţ de culoarea caramelului, mereu zâmbăreţ. Băieţelul a mers peste tot însoţit de ursuleţ şi întotdeauna a făcut totul alături de el. Şase ani mai târziu, copilul a fost diagnosticat cu cancer şi a murit la scurt timp. Părinţii au fost atât de afectaţi încât au împachetat totul şi au părăsit casa. Au lăsat în urmă lucrurile răposatului copil pentru a nu îşi aminti împrejurările morţii îngeraşului lor.

Câteva luni mai târziu, o nouă familie se mută în casa abandonată. Erau cinci. Doi părinţi iubitori, doi adolescenţi cu probleme de comportament şi un băieţel de şapte ani pe nume Anthony. Adolescenţii se certau mereu între ei, dar Anthony era un copil bun, cu excepţia unei micuţe ieşiri: ura jucăriile. În special ursuleţii de pluş. Mare greşeală...
Imediat ce pătrunse în casă, Anthony o luă fuga pe scări în sus şi revendică prima cameră pe care o descoperi. Nu ştia că pe vremuri fusese camera copilului mort. Mai târziu în acea noapte, Anthony se apucă să scotocească printre lucrurile care se aflau în acea încăpere.
„O adunătură de jucării nefolositoare şi un ursuleţ idiot.” gândi el.
Anthony luă ursuleţul de pluş, culese din mers o lopată şi ieşi afară. Câţiva metri mai încolo, săpă o groapă şi îngropă jucăria acolo. Zâmbi şi porni înapoi spre casă pentru a se pregăti pentru culcare.
Următoarea zi, Anthony se trezi şi icni. La picioarele lui se afla ursuleţul de pluş îngropat noaptea trecută şi o grămadă de mizerie. Copilul apucă jucăria şi se îndreptă spre camera fraţilor lui.
- Voi aţi făcut asta? Nu este amuzant! ţipă el.
- Nu, nu am făcut nimic! Calmează-te! exclamară fraţii lui la unison. Amândoi ieşiră din cameră, lăsându-l pe băieţel cu ursuleţul de pluş. Pe măsuţa lor se afla o foarfecă. Anthony zâmbi drăceşte, apucă obiectul şi începu să tranşeze micuţa jucărie în bucăţele mici. Apoi, una câte una, le cără în spatele casei unde se afla un lac şi le aruncă în apă.
„Asta îl va linişti.” gândi Anthony.
Mâi târziu în acea noapte, adormi fără dificultate. Următoarea dimineaţă, pentru că acesta nu se prezentase la micul dejun, părinţii lui intrară în camera acestuia cu gândul de a-l trezi, însă tot ce văzură fu o grămadă de sânge în locul unde trebuia să se afle fiul lor. Şi o notă. Acel bileţel spunea:

„MERGEŢI LA LAC.”

Părinţii acestuia, ţinându-se de mână şi tremurând, se îndreptară spre locul cu pricina. Mama oftă şi izbucni în plâns când realiză că în apă pluteau rămăşiţele fiului lor mic. Pe cealaltă parte a lacului se afla şi ursuleţul de pluş. În perfectă stare. Ţinând foarfeca stacojie în braţe şi zâmbind.