Eram calmă...

Traducere: Andreea

Când am scăpat din greşeală telefonu, eram calmă.

Când m-am aplecat să îl ridic, eram calmă.

Când m-am prefăcut că nu am observat străinul de sub pat, eram calmă.

Când m-am grăbit spre baie, eram calmă.

Când am încuiat uşa după mine, eram calmă.

Când clanţa a început să se mişte, eram calmă.

Când am apelat 112, eram calmă.

Când străinul a început să bată în uşă, eram calmă.

Când am tras perdeaua şi am intrat în cadă, eram calmă.

Când am încercat să deschid fereastra, eram calmă.

Când am realizat că era lipită, nu mai eram calmă.

Când uşa băii s-a deschis, eram îngrozită.

Telepatie

Traducere: Andreea

Telepatie nu este aşa cum o arată cei din filme, pe bune.

Gândurile nu sunt nici clare, nici coerente. Fără context, sunt doar nişte colaje de amintiri, sunete, imagini şi multe alte porcării.

De exemplu, clientul care comandă chiar în momentul de faţă cafea se gândeşte la ceva de genul: 

fututul ăla [imagine cu şeful lui] [mirosul pătrunzător al coloniei pe care o foloseşte] îmi spune mie ce să fac [şi-l imaginează mâncând dintr-un WC public] mamă, ce l-aş mai omorî [sunetul unei puşti care se descarcă în şeful lui]

Cu ani în urmă, aş fi sunat la poliţie, dar acum ştiu mai bine. Nici măcar un gând de genul nu se concretizează în crimă. De fapt, a-ţi imagina că omori pe cineva care te enervează nu reprezintă un motiv solid pentru a trece la acţiune. Mişto, nu?

În momentul în care îi iau banii tipului, se gândeşte la cu totul altceva.

facturile [imaginea unei bancnote de 100 de dolari] astăzi [imagine cu şcoala lui elementară] [mirosul cafelei proaspăt făcută]

Nu vă speriaţi, nici eu nu găsesc ce au în comun gândurile acestea. Pot fi amintiri apărute din întâmplare, gânduri nedorite... De fapt nu îmi pot da seama care e diferenţa dintre memorie şi ceea ce-ţi imaginezi că ai trăit.

Mă întorc spre următorul client.

[imaginea cafelei aburinde] [sunetul vocii mele] trebuie să [imaginea unui pat]

Oh, da, ăsta e un lucru cu care te obişnuieşti repede: să te vezi prinsă într-o scenă fictivă de sex cu un necunoscut nu mai e atât de surprinzător. Ca şi în cazul fanteziilor criminale, te obişnuieşti repede cu obsesiile sexuale ale străinilor.

[imaginea dormitorului meu]

Îngheţ.

Nu l-am întâlnit niciodată pe tip, dar cunoaşte fiecare detaliu al camerei mele. Ce naiba?

Cineva

Traducere: Andreea

Încercam să îl bag în pat, când fiul meu m-a rugat să verific dacă nu sunt monştri sub pat. I-am zâmbit cu încredere şi am tras plapuma. Şi l-am văzut... era tot fiul meu, sub pat, uitându-se la mine cu groază.

- Tati, cineva e pe patul meu, mi-a şoptit el.

2:31

Traducere: Andreea

Primul lucru pe care l-am văzut când am deschis ochii a fost un trup care stătea într-o poziţie ciudată, în apropierea unui cuţit plin de sânge.

M-am ridicat şi l-am privit tăcut. Ciudat, dar nu simţeam nimic.

Afară se auzeau o grămadă de sunete. Geamul era deschis, aşa că m-am apropiat şi am urmărit cu curiozitate întreaga hărmălaie. Luminile unei ambulanţe m-au orbit pentru o secundă. Maşina opri în faţa casei, unde se aflau deja alte trei care aparţineau poliţiei. Erau aici pentru acel trup? Pentru crimă...

Am luat-o la goană pe scări şi le-am deschis uşa. Ca de obicei, m-au ignorat. Aşa fac întotdeauna.

- La etaj! ţipă unul dintre paramedici.

- Grăbiţi-vă! Faceţi ceva! am ţipat cât m-au ţinut plămânii, în timp ce-i priveam făcând tot ce le stătea în putinţă. După un timp, unul dintre ei ridică braţul lipsit de vlagă al trupului şi, înconjurând încheietura fragilă, căută pulsul. Cu o expresie afectată, îşi verifică ceasul.

- Ora decesului: 2:31.

- NU! TE ROG, NU! NU! Nu! NU!

Ridicară trupul şi îl vârâră într-un sac de plastic deja pregătit.

- Vă rog... NU E PREA TÂRZIU!

Nu m-au auzit. Niciodată nu au încercat să o facă. I-am urmărit tăcut cum se pierd în noapte cu tot cu trupul meu neînsufleţit.

Zece

Traducere: Andreea

De fiecare dată când se îndrepta spre lucru, John era nevoit să treacă pe lângă un spital specializat în boli mintale, care era înconjurat de un gard înalt din lemn. În fiecare dimineaţă, pacienţii erau afară şi strigau în cor: "zece, zece, zece, zece!"

Fiind curios, într-o zi se uită printr-o gaură din gard. Toţi pacienţii tăcură şi deodată, un băţ se iţi de nicăieri şi îl împunse în ochi.

- Futu-i! ţipă el.

În timp ce se îndepărta, pacienţii începură din nou să strige la unison: "unsprezece, unsprezece, unsprezece, unsprezece!"

Ce se află în beci?

Traducere: Andreea

Mami mi-a spus să nu merg niciodată în beci, dar eu mereu am vrut să ştiu ce scotea acel sunet chinuit pe care îl auzeam în fiecare seară. Semăna cu un căţeluş, iar eu îmi doream enorm să văd acel animăluţ, aşa că într-o zi, când mami nu era atentă, m-am strecurat în beci. Dar nu am văzut un câine. Mami m-a scos de acolo şi a ţipat la mine. Mami nu a făcut aşa ceva înainte. Ciudat.

Mi-a spus să nu mai intru niciodată în beci, apoi mi-a dat o prăjiturică. M-a făcut să mă simt mai bine, aşa că nu am întrebat niciodată de ce băiatul din beci scotea sunete de căţel sau de ce nu avea mâini şi picioare.

Nu privi prin gaura uşii!

Traducere: Andreea

Acum câţiva ani, când aveam douăzeci şi trei, maşina mea a avut câteva probleme, însă eu am condus cât de departe am reuşit. Pot spune că am nimerit bine, căci maşina s-a oprit în dreptul unei căsuţe vechi, ce-i drept, dar care era locuită. Din fericire!

Ajunsă în apropierea verandei, am înaintat spre uşa zgâriată şi veche şi am ciocănit de câteva ori până când un cuplu drăguţ de bătrânei m-a întâmpinat. Au insistat să rămân până mâine dimineaţă când puteau să aducă o mână de ajutor pentru maşină. La început am fost prea speriată pentru a mă gândi măcar la ideea de a accepta, dar ei au fost chiar drăguţi, aşa că am onorat generoasa ofertă prin prezenţa mea. Am gătit îmrpreună o masă delicioasă, apoi ne-am îndreptat cu toţii la culcare.

În timp ce treceam pe lângă o uşă pentru a ajunge în dormitorul pe care mi l-au pus la dispoziţie, m-au avertizat să nu pătrund în camera fiicei lor. Mi s-a părut ciudat, dar nu era casa mea, aşa că am respectat cererea lor.

M-am trezit în mijlocul nopţii - era în jur de trei - pentru a merge la baie. Pe drum, curioasă fiind, m-am oprit în dreptul camerei fiicei lor şi am aruncat o privire pe sub uşă. Am văzut o fetiţă care stătea pe un scaun cu faţa la perete. Mi-am spus că trebuie să fi fost pedepsită, nu am vrut să o deranjez, aşa că mi-am continuat drumul spre baie, apoi înapoi în pat.

Câteva ore mai târziu - în jur de patru jumătate - mi s-a făcut sete. Trebuia să fac rost de puţină apă, aşa că m-am îndreptat spre bucătărie. Când am trecut pe lângă uşa dormitorului fiicei lor, curiozitatea m-a ţintuit locului din nou. De această dată am privit prin gaura uşii. Tot ce am văzut a fost o peliculă roşie, aşa că mi-am imaginat că pereţii erau vopsiţi în această culoare, iar eu nu am observat prima dată.

Când m-am trezit era dimineaţă. Am coborât şi le-am mulţumit bătrâneilor pentru găzduire. Au spus că le-a făcut plăcere şi s-au interesat de cum am dormit. Le-am răspuns că m-am odihnit bine, apoi am complimentat culoarea cu care au ales să zugrăvească pereţii camerei fiicei lor. S-au mirat. I-am chestionat apoi în privinţa fiicei lor - părea că are ceva special. Au spus că a murit acum câţiva ani şi că avea un ochi roşu.

Atunci am realizat că acea peliculă roşie nu era nimic decât ochiul fiicei lor moarte, uitându-se la mine prin gaura uşii.

Bebeluşul

Autor: Jigglecakes22

Titlu original: The Baby

Traducere: Andreea

A fost odată ca niciodată... un băieţel născut pe 1-1-11, o dată tare ciudată. Într-o zi, mama lui a intrat în cameră cu gândul de a-l aşeza la loc în pătuţ. Ea a spus:

- Timpul pentru odihnă!

Băieţelul a replicat:

- Nu, mama.

- Ce? Cine a spus asta?

- Eu, mămico.

- Ce naiba? Nu ştiam că poţi vorbi!

- Ei bine, mare păcat...

Ochii băieţelului s-au făcut roşii, ca de şarpe. Şi-a pălmuit mama cu limba neagră şi bifurcată ce îi ieşea din gura cu dinţi ascuţiţi.

- Ce se întâmplă cu tine? a întrebat mama.

- Sunt posedat, a replicat băieţelul cu un hohot de râs.

Nu s-a mai auzit nimic de mamă vreodată, nimeni nu a prins băieţelul. Încă trage cu urechea, căutând sânge. Este posibil să fii următoarea lui victimă...

Priveşte în spatele tău.

Mama

Autor: Demonic Black Cat

Titlu original: Mama

Traducere: Andreea

Mama mă urăşte.

Este o idee destul de terifiantă pentru un copil de şapte ani, dar întotdeauna a fost evident pentru mine. Mama mă urăşte, mă detestă, tânjeşte după moartea mea, iar eu o doresc pe a ei.

Niciodată nu mă tratează ca pe o fiică. Ziua, refuză să îmi cumpere haine drăguţă pe care şi prietenii mei le deţin. Îmi refuză ajutorul în bucătărie. Nici măcar în casă nu mă lasă să stau. Zilnic îmi spune: "Mergi şi te joacă afară, Băiete. Nu veni acasă. Nu vreau să te văd în casă."

Noaptea, întotdeauna mă forţează să mănânc mai mult decât vreau. Carne de pasăre, porc, brânză. Alege mâncarea care îngraşă şi mă forţează să înfulec. Apoi, mereu stă şi se asigură că nu vărs tot după. Toată această mâncare mă face grasă şi niciodată nu mă simt drăguţă. Niciodată nu o să fiu drăguţă.

Am părul blond deschis, dar mama nu mă lasă niciodată să îl cresc. Când am început să cresc şi să am sâni şi rotunjimi, a încetat să îl mai taie scurt şi pur şi simplu m-a ras în cap. Şi ea are părul blond, cred că e geloasă deoarece părul meu este mai deschis şi într-o condiţie mai bună. Cred că e geloasă pe mine pentru că sunt cea mai drăguţă din familie. Cred că e geloasă pe mine pentru că tatăl meu îmi acordă doar mie atenţie, nu ei.

Şi mama mea, mizerabila, diabolica mamă, ea niciodată nu îmi permite să îmi ating potenţialul. Cântatul nu este permis. Dansul nu este permis. Tot ce mă face să mă simt bine nu este permis. Mă îmbracă cu cele mai urâte şi băieţoase haine pe care le găseşte, apoi mă plimbă prin vecini. Privirea celorlalţi este plină de compasiune şi singurul lucru pe care îl pot face e să îmi plec capul şi să suport jena.

Până aici...

Îmi privesc capul chel şi hainele urât mirositoare şi mă decid că am suportat destul. Într-o zi, mama vine în camera şi mă obligă să ies şi să mă joc afară, însă eu sunt deja pregătită să îi servesc pedeapsa. Apuc cuţitul şi îl împlânt în inima ei. Îl scot, apoi, şi îi tai părul. În timp ce se prăbuşeşte, în timp ce şuviţele ei blonde se amestecă cu sângele roşu, mă simt uşurată. Mă simţit eliberată, pot fi în sfârşit persoana care trebuie să fiu.

Culeg o şuviţă de păr şi mi-o apropii de cap. Zâmbesc în timp ce îmi imaginez cum trebuie să te simţi când ai părul lung.

Tatăl meu înţelege situaţia. Întotdeauna m-a iubit mai mult decât a făcut-o mama. Mă ajută să ascund cadavrul, apoi mă învaţă cum să fiu femeia care ar fi trebuit să devin acum mulţi ani. Părul începe să îmi crească şi el îmi permite să îmi cumpăr haine drăguţe.

Într-o noapte, în mijlocul odihnei mele, tata vine în camera mea şi se aşează lângă mine. Mâna i se strecoară pe sub haine, iar eu îi simt respiraţia pe gâtul meu. Îşi introduce "lucrul" în gaura dintre coapsele mele.

- Întotdeauna am ştiut că eşti o fetiţă drăguţă, îmi spune el. Bine că ai omorât-o pe mama ta. Acum nu mai e prin preajmă pentru a te proteja.

Iertarea poate fi scumpă

Autor: Fredrik Karlsson Prelba
Titlu original: The Expensive Forgiveness
Traducere: Andreea

Culoarul părea kilometric. Biserica era pustie şi confesionalul dinaintea lui era închis. Nu mai fusese într-un confesional de când tatăl lui îl forţase să păşească într-unul când avea şapte ani. De fapt, el vru să se facă stânga-mprejur şi să o ia spre casă, dar trebuia să facă asta; credea că avea să se simtă mult mai bine. Oribilul său păcat îl urmărise pas cu pas în ultimele luni, iar tot ce dorea era să scape de sentimentul de vinovăţie.

Atinse clanţa şi deschise uşa masivă de lemn. Fu întâmpinat de un miros ciudat şi de un pătrat auriu cu o balanţă şi o cruce pe el - aceleaşi pe care le văzuse cu douăzeci de ani în urmă. Asta nu îl determină să se simtă mai bine, dar se aşeză pe scăunel şi se holbă la pânza care îi despărţea în confesionator.

- Numele meu este Daniel Cooper, spuse el după câteva secunde în care păstrase liniştea, şi am venit pentru a mă confesa în legătură cu un un teribil păcat.

Daniel se gândi o clipă, apoi adăugă:

- Atât timp cât Alice şi cu mine am fost căsătoriţi, ea a însemnat totul pentru mine. Nu am iubit pe nimeni mai mult decât am iubit-o pe ea în toată viaţa mea. Înfine, acum trei luni, Alice a fost plecată pentru două săptămâni, iar eu m-am culcat cu o altă femeie. Alice s-a întors acasă o săptămână după şi încă nu am curajul de a-i mărturisi asta. Din cauza decesului tatălui meu şi slujba de înmormântare de mâine, m-am decis să nu îi spun. Aş risca prea mult, dar sunt aici pentru a-I cere Domnului iertare, deci iată-mă...

Daniel realiză deodată că nu auzise niciun cuvânt venit din cealaltă parte a peretelui cu găuri de-a lungul confesiunii sale. Ascultând cu atenţie, putea auzi pe cineva respirând, aşa că se uită printr-o gaură cât îi permitea, însă vederea îi era limitată.

- Alo? încercă el din nou, dar şi de această dată nu veni niciun răspuns.

Desigur, gândi el, o dată adun destul curaj pentru a mă confesa şi niciun un preot nu ascultă. Minunat!

În timp ce Daniel întinse mâna pentru a apuca mânerul uşii, chipul însângerat al unei femei bătrâne fără păr apăru din spatele peretelui cu găuri. Daniel nu avu timp să reacţioneze, ştia doar că trebuia să iasă din acea biserică - să scape din toată acea nebunie. O luă la fugă spre ieşire, mai înspăimâmntat decât fusese vreodată în viaţa lui. Culoarul părea chiar mai lung decât fusese la venirea lui. La jumătatea drumul simţi o pereche de braţe cuprinzându-l de după talie, împiedicându-l. Se rostogoli şi se trezi cu femeia deasupra lui. Daniel nu simţi înţepătura seringii - căzu într-un somn adânc imediat după. Un cuţit îi străpunse fruntea, iar creierul fu tăiat în bucăţele mici şi pus într-un borcan de sticlă.

O mână proaspăt spălată apucă mânerul de fier al uşii. Femeia ieşi din biserică în aerul prăfos al nopţii. În cealaltă mână căra două borcane într-o geantă de piele. Domnul Cooper avea acum ca şi companie în sicriu două trupuri fără creier, iar preotul bun la suflet fu înlocuit de către o lunatică fără inimă ce colecţiona creiere. Alice Cooper.

Amanetul

Autor: Kiki0965

Titlu original: The Pawn Shop

Traducere: Andreea

Într-o noapte, Bob stătea pe o bancă. Auzea vântul suflând vijelios. Câteodată se auzea şi o voce slăbită care îi şoptea ademenitor un simplu cuvânt: "Vino." Era purta de vânt dinspre vechiul amanet de peste drum. Mereu fusese intrigat de acea voce a necunoscutului, dar în acea zi simţi nevoia de a inspecta acea clădire abandonată. Nesigur, se ridică şi porni într-acolo. Păstrunse prin uşa crăcănată şi mătură cu privirea decorul acoperit de praf şi pânză de păianjen. Îngheţă când desluşi în acea linişte de mormânt o pereche de paşi venind spre el. Se întoarse exact în momentul în care o mână lipicioasă îl prinse de gât şi îl ridică. Omul-Şopârlă îi atinse pieptul cu ghearele sale lungi şi ascuţite. Îl atinse cu vârful şi, când bărbatul era convins că reptila avea să îl elibereze, creatura îl înjunghie direct în inimă. Oamenii auziră ţipetele, însă nimeni nu încercă să îl salveze. Ştiau prea bine că Omul-Şopârlă lovise din nou.

Slenderman

Autor: Victoria Howe

Titlu original: Slenderman

Traducere: Andreea

După ce se trezi din şoc, fata mai stătu în pat pentru încă alte câteva secunde. Căutând comutatorul lămpii de lângă ea, încercă să îşi amintească ce îi distrusese mai exact dulcele somn. Când îşi dădu seama că nu reuşea, bruneta îşi trecu picioarele peste marginea patului şi se ridică. Verifică ceasul telefonului şi pufni când realiză că era doar miezul nopţii – ora vrăjitoarelor. Ştiind că somnul avea să o evite, lăsă dormitorul în favoarea bucătăriei şi a unei ceşti de cafea. Când trecu pe lângă uşă, un fior i se împrăştie de-a lungul coloanei precum un foc rece.
„Este doar frigul iernii.” îşi spuse, concentrându-se apoi asupra planului cafelei. Măsurarea apei în ceşcuţe şi prepararea ei aveau să o ţină ocupată, însă după ce lichidul întunecat şi fiert avea să fie gata, ea avea să rămână din nou fără ocupaţie. Fiorul îşi făcu din nou cunoscută prezenţa şi ea nu avu ce să facă decât să privească în urmă, spre uşă. Stătea nemişcată, la fel ca de obicei. Zăvorul era la locul lui şi ea nu observă nimic în neregulă. Întorcându-se din nou asupra cafelei, încercă să ignore acel sentiment.
Cu ceşcuţa în mână, porni spre dormitor. În timp ce trecea pe lângă uşa din faţă, se decise că o mică privire prin gaură avea să o liniştească. Doar nu se afla nimeni acolo! Fiorul se accentua cu fiecare pas pe care îl făcea spre uşă, cu fiecare pas care o îndepărta de siguranţă şi de căldura păturii ei. Îşi întinse mâna liberă împotriva aerului rece şi trase adânc aer în piept înainte de a se uita pe gaură.
La început, tot ce reuşi să vadă fu o beznă neagră ca smoala şi care, oarecum, părea a se învolbura. Când clipi surprinsă, ceaţa se topi. Îşi dori să nu o fi făcut. În locul acesteia, ea putu să vadă un bărbat. Membrele îi erau inuman de lungi şi ciudate, cu articulaţii imense ramificate în câteva braţe, însă nu ca şi crengile copacilor. Creatura era înveşmântată într-un costum negru, cumva făcând întâlnirea şi mai oribilă pentru ea. Cireaşa de pe tort, într-un fel, era reprezentată de chipul lui. Era, ceea ce credea ea, o plăsmuire a minţii care înceţoşa groaznica faţă din cauza şocului de a se trezi cu un străin în propria casă.
Se îndepărtă de acel loc, cu privirea încă fixată asupra uşii. Ceaşca de cafea îi alunecă din mână şi lichidul îi arse picioarele goale. Căzu şi încercă să se târască departe de acel loc. Ştia, oarecum, că mintea ei nu îi jucase nicio festă. Se târa precum un crab. Fu prinsă între instinctul de a se refugia şi cel de a nu întoarce spatele camerei. Când uşa se zdruncină, îndemnul de a o lua la goană o copleşi de-a dreptul şi alunecă în lichidul fierbinte, în fuga ei nebună. Trebuia să se refugieze în propria-i cameră. Ştia în adâncul sufletului că se aventura într-o capcană, într-un colţ de unde nu putea evada, dar trebuia să se depărteze de acea încăpere. Fata era la jumătatea holului când auzi scârţâitul uşii deschizându-se. Ţipă şi se lipi de un perete, fisurându-şi bărbia. Ameţi.
După asta, totul se întunecă.



- Nicole? o voce caldă de bărbat o rupse din transă.
Se întoarse şi îl întâlni pe unul din doctorii surorii ei. Ea încuviinţă, nu foarte sigură că era în stare să  articuleze ceva sau măcar să îşi găsească destulă energie pentru a vorbi dacă era nevoită să o facă. În acea dimineaţă primise un apel urgent din partea spitalului şi fusese anunţată că sora ei, Lindsay, era acolo. Înainte de a-i permite măcar să o vadă, doctorii o îndepărtară de ea şi insistară să vorbească despre ce s-ar putea întâmpla după operaţie. Cuvinte ca „autoprovocat” şi „atac” planară în jurul ei şi Nicole simţi cum o ia razna. Încă nu înţelesese ceea ce îi tot spuneau până când nu o văzu pe Lindsay cu proprii ochi. Micuţa ei surioară avea un bandaj înfăşurat în jurul capului, acoperindu-i ambele urechi şi ochii. Fâşia era, spuneau ei, folositoare pentru a o proteja împotriva infecţiei rănilor pe care le provocase dinadins la urechi. Doctorii presupuneau că poate ea, poate altcineva îndesase un creion înăuntru. Apoi era amestecătura de arsuri de gradul întâi şi doi pe mâini, gambe şi picioare din cauza cafelei în care o găsiră vecinii ei, la ieşirea din apartament. Cel puţin aşa credeau ei. În timp ce Nicole pătrunse în salonul surorii ei pentru prima dată, observă o siluetă a unui bărbat pândind-o de după geam. Ceea ce, credea ea, era imposibil. Salonul surorii ei se afla la etajul al treilea. Dar dacă...

Băieţelul

Autor: Victoria Howe

Titlu original: The Baby Boy

Traducere: Andreea

Soţia mea a născut recent unui băieţel. Era cel mai adorabil lucru din lume, cel puţin pentru mine. Era singurul lucru la care mă gândeam când mă aflam la muncă. Îmi lipsea enorm când nu aveam ocazia să îl ţin în braţe. Reprezenta totul pentru mine. Nimeni şi nimic nu l-ar fi putut lua de lângă mine. Cel puţin asta am crezut până când nenorocirea s-a petrecut.
Într-o zi, însă, când am ajuns mai repede acasă, am strigat-o pe soţia mea. Nu mi-a răspuns, aşa că m-am gândit că doarme împreună cu fiul meu, Sean, ceea ce nu era ieşit din comun. Ar fi făcut asta şi dacă fiului meu nu i-ar fi fost somn. Soţia mea era tot mai obosită în ultimele zile.
Am deschis uşa camerei încet, speriat de faptul că i-aş putea trezi. M-am uitat peste tot şi nu l-am văzut pe Sean. Am văzut-o pe soţia mea, în schimb, dormind precum am prezis. Am scuturat-o în încercarea de a o trezi. Când a deschis ochii, am bombardat-o automat cu întrebări în legătură cu absenţa fiului meu.
- Nu ştiu, iubitule, a zis ea, însă nu a părut atât de îngrijorată pe cât m-am aşteptat. Poate e în camera de joacă.
Aşa că am făcut o vizită camerei de joacă. Spre uşurarea mea, se afla acolo, înconjurat de jucării. Dar ceva era nelalocul lui. Abia dacă se mişca. Nimic din comportamentul lui nu trăda faptul că ar respira. M-am apropiat de el şi l-am salutat. Nu s-a întors spre mine, nu a avut nicio reacţie. Am înconjurat camera pentru a-l observa mai bine şi am îngheţat locului. Fiul meu nu avea faţă. Tot ceea ce vedeam era piele şi păr care continuau să crească. Era ca şi cum cealaltă parte a capului i-ar fi fost plasată pe post de faţă. Şi pentru prima dată în viaţa mea – şi sper că pentru singura şi ultima dată – am realizat că jucăriile nu erau tocmai... jucării. Toate erau arme, de la cuţite la puşti. Şi el se juca cu o foarfecă. Când m-am apropiat destul de mult, băiatul meu a încercat să îmi împlânte vârful ascuţit în ochi. M-am ferit, apoi am încercat să ies din cameră pentru a-mi avertiza soţia, dar nu am putut găsi nicio ieşire. Peretele opus îl înlocuise pe cel cu uşă şi eram blocat. Era exact ca şi în cazul lui, spatele era imprimat peste faţă. S-a apropiat de mine cu arma, pregătindu-se să mă împuşte.
Apoi m-am trezit. Era 3:45 dimineaţa, sâmbătă. Am mers până la pătuţul fiului meu pentru a mă asigura că  totul a fost un vis. Din fericire, avea faţa lui dulce şi reală. Nu era nimic îngrijorător. Exceptând faptul că nu eram sigur că fiul meu era real. De fapt, am observat o pereche de balamale, ca ale unei păpuşi, care porneau din colţurile gurii. Faţa lui a început uşor să se deplaseze. Speriat, l-am apucat şi l-am izbit cu capul de perete. Nu era niciun creier, niciun craniu, nimic. Era o păpuşă. Băieţelul meu scump a scos o foarfecă de nicăieri şi mi-a înfipt-o în ochi. Atunci mi-am dat seama că nici eu nu am nimic în cap, că sunt doar o păpuşă.