Felinarul de peste drum #2

Autor: Masqueradeproject

Titlu original: The Lamp Post Across the Street #2

Traducere: Andreea

partea #1

Se spune că dacă stai sub felinar la ora 20, fantomele familiei Jefferson te vor bântui toată viaţa - asta dacă nu te ucid pe loc. Când ai zece ani, dorinţa de a explora aceste legende e mare. Era anul 1974 şi toamna tocmai adusese nuanţe stacojii şi vânturi reci peste tot – inclusiv în curtea şcolii. Prietenii mei, James şi Brian, împreună cu mine am petrecut întregul weekend aşteptând ziua de miercuri. Am plănuit întreaga noapte de dinainte cum aveam să colindăm fiecare casă de-a lungul Străzii Amber în aşa fel încât să avem timp să ne postăm sub felinar, în faţa Străzii Amber 372. Aşa am pus la cale planul şi ne-am ascuns sub stejar în acea dimineaţă, cu jachetele acoperindu-ne costumele.
- Avem totul pregătit? Lanterne, pungi, costume şi ouă.
Am venit pregătiţi pentru ambuscada cu ouă împotriva lui Jimmy şi a echipei lui.
- Avem totul. Dar unde e Davey cu harta?
James era nervos din cauza hărţii pe care tocilarul trebuia să o aducă. Davey era bun la învăţătură, dar era pentru prima dată când schiţa o hartă.
- Probabil ceva l-a făcut să întârzie.
Brian era mereu tipul de persoană care era în stare să liniştească şi cele mai tulburi ape.
Davey apăru într-un sfârşit, străbătând terenul de joacă.
- Nu ar trebui să fim aici. Nu e sigur. Am auzit că...
- Putem face ceea ce dorim! Du-te acasă, Davey!
Eram pregătit pentru ca noaptea să înceapă. Ora 16 era cunoscută ca ora-banilor. Doamna Henderson, o văduvă bogată, dădea mereu bani dacă veneai devreme. Tot cartierul se afla schiţat pe hartă. Am alergat de la o casă la alta pentru a avea timp să vizităm şi alte case netrecute pe hartă. Dacă ne simţeam obosiţi, înfulecam şi mai multe bomboane pentru a prinde energie. A trebuit să îl ţin departe de fete pe Brian, iar pe James de bătăi.
Dovlecei zdrobiţi ne acopereau pantofii şi mâinile ne erau pline de bomboane lipicioase când, într-un sfârşit, am ajuns în apropierea felinarului de pe Strada Amber 372. În timp ce ora 20 se apropia, eu şi prietenii mei am păşit în pata de lumină şi am rămas nemişcaţi pentru aproape cinci minute, aşa cum sugera legenda. Şi am scăpat nevătămaţi. Cel puţin aşa am crezut pe moment.
Următoarea dimineaţă ne-am întâlnit în autobuz şi am bătut palma, fericiţi că am reuşit să ne trezim. Povestea despre reuşita noastră s-a împrăştiat precum un incendiu devastator prin şcoală, făcându-ne mai populari decât Steve Woods, fundaşul echipei de fotbal. Toţi au stat lângă noi la prânz şi ne-au pus întrebări despre peripeţie. Brian a devenit „iubit” în acea zi, însă Jason şi cu mine nu eram încă pregătiţi. Am mâncat bomboane timp de o lună, înainte de primul incident.
Joi dimineaţa, la o lună după Halloween, m-am trezit înconjurat de poliţişti şi cu mama plângând în camera de zi. Aceştia aveau veşti cum că tot oraşul îl plângea pe Brain care părea că fusese ucis noaptea trecută. Poliţiştii erau confuzi deoarece nu existau semne de forţare pentru a pătrunde în interior. Părinţii lui fuseseră la o întâlnire când crima a avut loc. Era singur şi se presupunea că trebuia să vegheze asupra frăţiorului său – un bebeluş – când părinţii lui au ajuns acasă. În schimb l-au găsit înjunghiat mortal. Nu ne-ar fi dat crezare dacă le-am fi spus că cel care a comis oribila crimă a fost domnul Jefferson.
Ne-am întâlnit în curtea şcolii sub stejarul bătrân cu lacrimi în ochi. Supăraţi şi muţi de uimire, am stat sub copac şi am plâns. Chiar şi prietena lui ni s-a alăturat. Toţi au încercat să ne liniştească, însă nimeni nu a reuşit. Unul din profesorii bătrâni a intuit că ceea ce s-a întâmplat nu era ceva anormal în oraş:
- Atacurile se petrec la diferite intervale de timp. Fiţi atenţi şi rugaţi-vă pentru vieţile voastre!
În acea noapte, ne-am rugat ca nimeni altcineva. Am mers chiar şi la biserică, duminică de duminică. Am crezut că avea să funcţioneze.
Joi dimineaţa, la două luni de la Halloween, am fost următoarea ţintă. Cred că micuţa Cindy m-a preferat pe mine. M-am trezit tăiat peste tot, înjunghiat în braţe şi într-unul din picioare. Pe perete se aflau urme stacojii lăsate de cuţit; nu mai văzusem atât de mult sânge în viaţa mea, împrăştiat peste tot. Erau şi două perechi de amprente: una mai mică, alta mai mare. În spital, mama a trebuit mutată din salonul în care mă refăceam, deoarece era de-a dreptul isterică. James m-a vizitat şi a plâns pentru soarta noastră. A avut un vis care îl înfăţişa în anul 1930, stând în apropierea casei domnului Jefferson, când Cindy şi tatăl ei au ieşit afară. Domnul Jefferson a prins-o pe Cindy şi, contrar poveştii, ea nu l-a înjunghiat. În loc de asta, el a privit în sus şi l-a punctat pe James cu cuţitul însângerat, spunând răspicat: TU EŞTI URMĂTORUL.
James practic a trăit în continuare în biserică şi a citit zilnic din biblie. Niciodată nu ne-am întâlnit pentru a discuta. Eu mâncam prânzul în timp ce el dădea o fugă până la Biserică pentru a se ruga. Era chiar mai religios decât un preot, însă toate rugăciunile, confesiunile şi schimbarea religiei în cea baptistă nu ne-a fost de niciun folos. În noaptea de Crăciun, James şi cu mine stăteam împreună în Biserică. Ne rugam pentru tot ce e mai bun. Înainte de a părăsi lăcaşul sfânt, el mi s-a confesat:
- L-am văzut azi. Pe Brian. Plângea. Nu l-am văzut niciodată plângând. Dar el era acolo, pătat de sânge şi palid. M-ar linişti dacă ar ştii că domnul Jefferson m-a indicat şi pe mine cu vârful cuţitului pe care l-a împlântat în pieptul lui... că nu e singurul.
S-a întors spre mine şi mi-a spus:
- La înmormântarea mea îmbrăţişeaz-o pe mama pentru mine, bine?
I-am promis că o voi face. Ne-am scuturat unul altuia mâinile. Asta a fost pentru ultima dată când am făcut-o. Poliţiştii m-au trezit încă o dată, cu acelaşi scop: un alt bun prieten se stinsese. La înmormântare, mi-am ţinut promisiunea. Ea nu va şti niciodată, însă. Când am fost pregătit, m-am mutat departe de acel oraş bătrân. În fiecare an, de Halloween, îmi vizitez cel mai bun prieten pentru a discuta. Însă el nu mă aude. De asemenea, vizitez şi mormântul lui Cindy pentru a-i mulţumi pentru viaţă. Am întâlnit un băiat acolo. Era fostul prieten al fetei. El a fost singurul cu care am reuşit să vorbesc. Astfel am aflat că are zece ani. S-a sinucis imediat după moartea ei pentru a-i fi alături. La fel cum sunt şi eu pentru prietenii mei: James şi Brian. O fantomă a trecutului.